Femeile-computer: armele secrete ale americanilor în cel de-al Doilea Război Mondial
Prima pagină Cultura


Femeile-computer: armele secrete ale americanilor în cel de-al Doilea Război Mondial

04.10.2013 | ● Vizualizări: 2161
Femeile-computer : armele secrete ale americanilor în cel de-al Doilea Război Mondial      + zoom
Galerie foto (7)

În 1942, când computerele erau umane şi femeile erau subestimate, un grup de tinere matematiciene au ajutat la câştigarea celui de-al II-lea Război Mondial şi la dezvoltarea a ceea ce noi azi numim computerul modern.

Înainte ca bine-cunoscutele computere electronice să devină disponibile, termenul de „computer” descria mai mult o meserie şi anume cea a unui individ care face calcule. Acest tip de meserie s-a dovedit a fi deosebit de importante în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi ca mai toate slujbele din acea perioadă şi cea ce „computer” le revenea femeilor. 

În 1942, când SUA a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, sute de femei au fost angajate drept computere. În mare, munca lor presupunea utilizarea unui calculator mecanic pentru a rezolva liste lungi de ecuaţii. Rezultatele acestor calcule erau apoi scrise în tabele şi folosite mai departe de armată pe câmpul de luptă. Astfel de tabele le permiteau soldaţilor să se ghideze în lansarea artileriei, luând în considerare condiţii variabile precum temperatura şi densitatea aerului. Astăzi, astfel de calcule sunt realizate instantaneu de pe câmpul de luptă cu ajutorul microcomputerelor. 

Pregătirea computerelor umane

În cartea sa „When Computers Were Human”, David Alan Grier, povesteşte despre „viaţa secretă” a bunicii lui, una dintre femeile care au lucrat drept computere umane. 

La fel ca multe femei din acea perioadă, bunica lui Grier, a absolvit studiile în anii `20, într-o perioadă în care femeile erau descurajate în ceea ce priveşte continuarea studiilor superioare. La universitatea din Michigan, acolo unde a învăţat bunica lui Grier, doar un sfert dintre studenţi erau femei şi niciuna dintre ele nu avea cazarea asigurată aici. Mai mult, singurul departament în care erau primite fără prea mari bătăi de cap era cel de matematică şi asta mulţumită profesorului James W. Glover care le încuraja pe tinere să înveţe şi le ajuta să îşi găsească slujbe potrivite pe măsura eforturilor lor intelectuale. 

Unde se desfăşura acţiunea?

Unul dintre locurile în care acum 70 de ani lucrau calculatoarele umane a fost Moore School of Engineering, parte a Universităţii Pennsylvania, Philadelphia. Zeci de femei lucrau aici, notând sute de coloane cu numere. Cele mai multe dintre ele erau sărace şi acceptau salarii mici fiind conştiente că numai astfel şi-ar putea începe o carieră în cercetare. David Alan Grier susţine că mare parte dintre femeile computer aveau câte un handicap, în general fiind vorba de poliomielită. 

Într-un documentar ce vizează acest subiect,  regizoarea LeAnn Erickson explică cum mii de fete veneau la Universitatea Pennsylvania, după terminarea liceului sau a facultăţii în speranţa de găsi o altă viaţă decât cea obişnuită atunci, aceea de a deveni mame casnice. 

Cele care reuşeau să primească un post erau supuse unei instrucţii riguroase în calcule balistice. Erau plătite bine şi deveneau în scurt timp foarte apropiate, locuind la comun în cămine. 

Totuşi munca nu le era de loc uşoară, fiind nevoite să efectueze calcule atât de precise încât să estimeze dacă un soldat inamic stătea în picioare sau dacă se afla culcat în tranşee.

Jean Jennings Bartik a  fost una dintre femeile calculator. În 1945 şi-a terminat studiile şi a decis că nu vrea să rămână la ferma tatălui ei şi să aştepte să se mărite, ci că este timpul să se alăture armatei. 

Aşa se face că atunci când a primit o telegramă în care i se cerea să se prezinte de grabă la post, ea a luat primul tren spre Philadelphia, demarând începutul unei cariere speciale. 

Astfel a învăţat să calculeze şi să lucreze în echipă, alături de alte femei. 

Dar la doar câteva luni de la venirea lui Bartik în Philadelphia, războiul s-a încheiat. Totuşi asta nu a însemnat un sfârşit al carierei sale, pentru că ea a fost angajată la un nou proiect, chiar mai interesant decât primul: crearea unui computer electronic care putea realiza calcule mai rapid decât orice om. 

Maşina numită Electronic Numerical Integrator and Computer, a fost creată de oamenii de ştiinţă de la Penn, John Mauchly şi J. Presper Eckert Jr., cântărea mai bine de 30 de tone şi conţinea 18.000 de tuburi electronice. Noua invenţie recunoştea numere, efectua câteva ecuaţii balistice, aduna, scădea, multiplica şi împărţea. 

Ce-i drept, ENIAC fusese construit de bărbaţi, însă alături de maşină munceau femeile. Cu toate acestea, David Alan Grier explică cum, după încheierea războiului numărul femeilor computer scădea pe zi ce trece. 

În documentarul The Top Secret Rosies, Bartik explică cum în ciuda faptului că femeile depuneau eforturi uriaşe nimeni nu le recunoştea sacrificiile, ca urmare a faptului că la cina sleială organizată în cinstea ENIAC, nici ea şi nici colegele ei nu au fost invitate. Mai târziu, Bartik povesteşte cum oamenii credeau că femeile care apăreau în imagini alături de ENIAC fuseseră doar modele. 

„Ni s-a părut îngrozitor. Nu era un secret. Singura problemă a fost că nimeni nu era interesat. Nimeni nu ştia nimic despre acest subiect”, a mărturisit Jean Jennings Bartik.

Un capitol uitat din istorie

După război, multe dintre aceste femei au renunţat la carieră şi au format familii. Doar câteva dintre ele au continuat să lucreze în domenii similare. Bartik, de exemplu, a continuat să lucreze la dezvoltarea computerelor BINAC şi UNIVAC. 

Cu privire la recunoaşterea meritelor acestor femei, istoricii susţin că încă de la început s-a ştiut că munca depusă de ele nu va fi niciodată recunoscută în afara armatei. Din cauza culturii şi a mentalităţii colective din acea perioadă, femeile computer au fost considerate doar înlocuitoare temporare ale bărbaţilor. 

„Nu cred că aceşti bărbaţi au avut intenţii rele. Atunci ca şi acum existau idei preconcepute. Fără îndoială că există nenumărate femei uimitoare care lucrează în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei şi despre care nimeni nu ştie nimic”, susţine Carolyn Leighton, fondatoarea Women in Technology International.

În 2010 a fost lansat documentarul The Top Secret Rosies, regizat de LeAnn Erickson. Documentarul a făcut ca subiectul „computerelor umane” să devină cunoscut şi accesibil prin itermediul poveştii lui Jean Jennings Bartik, una dintre cele mai cunoscute femei computer din istorie. 

Computerele din exteriorul forţelor armate: Eleanor Kolchin

După război, noţiunea de „computer” nu mai descria o meserie ci o maşină de dimensiuni atât de mari încât putea ocupa un apartament cu mai multe camere.

În 1946, Eleanor Kolchin, o tânără absolventă a Facultăţii de matematică din cadrul Universităţii Columbia este angajată ca programator la Watson Scientific Computing Laboratory. Aici, rolul ei era acela de a-i ajuta pe astronomi să înţeleagă tainele Universului, programând maşini de mari dimensiuni care realizau calcule cu un grad ceva mai ridicat decât aritmetica de bază. Din această cauză, atunci când aveau de-a face cu ecuaţii diferenţiale, operatorii le transformau într-o formă ce permitea rezolvarea lor aritmetic. 

Pe lângă faptul că erau extrem de mari, în anii `50 maşinile se schimbau destul de des, iar operatorii erau nevoiţi de fiecare dată să înveţe noi sisteme de operare. 

În interviul publicat în Huffington Post, Kolchin povesteşte că viaţa celor care lucrau pentru IBM (Watson Scientific Computing Laboratory lucra în colaborare cu IBM) nu era tocmai uşoară: „În acea perioadă, IBM te concedia dacă te căsătoreai. Era sfârşitul războiului şi voiau să angajeze oameni care luptaseră pe front şi care se întorceau acum din al Doilea Război Mondial”. 

Cu toate că tocmai se încheiase războiul, oamenii deja deveneau sceptici când auzeau despre femei care lucrau deşi erau căsătorite. De fapt, cei mai mulţi nici nu înţelegeau ce presupune meseria de programator, având în vedere că foarte puţini oameni văzuseră vreodată un calculator. 

Aşa cum acum 70 de ani maşinile au înlocuit computerele umane, în zilele noastre ele au din ce în ce mai des sarcina de a lua decizii în locul nostru, preluând uşor, uşor controlul în tot mai multe aspecte ale vieţii noastre. Aşadar, astăzi la un proces început de mult şi prin care multe dintre responsabilităţile nosatre au fost lăsate în seama maşinilor. În acest context, nu putem decât să ne întrebăm: „Cum va arăta viitorul?”.