Prima pagină Cultura

Linia Maginot şi fortificaţiile care trebuiau să apere Franţa

Nicu Pârlog | 10.29.2013 | ● Vizualizări: 1915
Fotografie de epocă cu un soldat detaşat în Linia Maginot     + zoom
Galerie foto (9)

Cu excepţia Marelui Zid Chinezesc, Lina Maginot a fost cel mai mare sistem permanent de fortificaţii construit de om, şi probabil ultimul de acest fel. În ciuda unicităţii şi valorii sale de patrimoniu mondial, Linia Maginot rămâne puţin cunoscută chiar şi în prezent. Fără doar şi poate, fortificaţiile care o compun au proporţii de-a dreptul monumentale şi sunt cel mai clar exemplu al politicii şi doctrinelor militare de apărare din perioada interbelică.

 
Andre Maginot şi planurile sale
 
Numită în cinstea lui Andre Maginot, Ministrul francez al Apărării din acea perioadă, Linia Maginot consta în esenţă dintr-o serie de fortificaţii permanenete construite cu scopul ultimativ de a apăra graniţele Franţei de posibilele atacuri din partea Germaniei şi Italiei.
 
Atât istoria cât şi memorialistica de război, au reuşit să ofere date preţioase referitoare la scopul pur defensiv al acestor construcţii.
 
Experţii care au încercat să justifice valoarea sa din punct de vedere militar, au descoperit de fapt că Linia Maginot a fost materializarea exemplului clasic în care politica preponderent defensivă pe timp de război ajunge foarte uşor falimentară atunci când realitate depăşeşte estimările iniţiale.
 
Explozii    
 
Planificată în preajama anilor 1920 şi construită în totalitate cu o decadă mai târziu, Linia Maginot a fost puternic influenţată de experienţa Franţei în cadrul Primului Război Mondial. Principalul scop al acestei uriaşe linii de fortificaţii era acela de a ţine o invazie terestră îndeajuns de mult la graniţe, până când Armata Franceză se mobiliza. Scopul secundar al Liniei era acela de a servi ca bază militară de la care să fie pornite contraatacuri eficiente şi de mare anvergură. 
 
O cazemată din Linia Maginot    
 
În esenţă, era o fortificaţie dispusă linear, compusă din forturi şi cazemate construite într-o linie neîntreruptă. Forturile erau  situate la o distanţă de maximum 15 kilometri unul de celălalt, în fucnţie de configuraţia geografică şi geologică a terenului. Între forturile principale, erau ridicate numeroase cazemate care suplimentau gurile de foc ale forturilor.
 
Soldaţi într-o cazemată de beton    
 
Forturile şi cazematele erau unite printr-o serie de tranşee iar suprafaţa de teren din faţa fortificaţiilor era prevăzută cu mine antitanc şi reţele de sârmă ghimpată. Linia Maginot era situată în paralel cu 10 kilometri faţă de frontiera de nord-est a Franţei.
 
 
Forturi şi cazemate
 
Niciunul dintre forturi sau cazemate nu era identic cu celălalt. Structurile lor erau adaptate terenului şi nevoilor de apărare ale zonei unde fuseseră amplasate.
 
Principalele componente ale Liniei Maginot erau forturile, cazematele de interval, observatoarele, centurile de obstacole şi fortificaţiile de câmp deschis.
 
Principalele edificii de apărare erau forturile care la rândul lor se constituiau din forturi mari şi forturi mici. Cele mari  erau de circa trei ori mai mari decât forturile mici şi erau echipate cu tunuri de calibrul 75, respectiv 135 mm. Forturile mici aveau rol de avanpost de infanterie, fiind prevăzute cu mitraliere de calibru mare, tunuri antitanc de 37, respectiv 47 mm. precum şi cu mortiere de 81 mm.
 
Soldat la post, în exerciţiul funcţiunii    
 
Un fort mic putea adăposti între 100-200 soldaţi, iar unul mare avea capacitatea suficientă chiar şi pentru 1000 persoane.
 
Cazematele de interval aveau forme şi dimensiuni diferite, dar aveau întotdeauna două etaje şi erau construite din beton armat. Conţineau camere numeroase, în fiecare dintre acestea putând fi adăpostiţi 20-30 soldaţi. Armamentul cazematelor era alcătuit de asemenea din mitraliere şi tunuri antitanc.
 
Observatoarele erau de fapt tot un tip cazemate speciale cu pereţi foarte groşi, unde era grupat personalul de comunicaţii echipat cu echipament optic de ultimă generaţie destinat identificării şi observării trupelor inamice. Observatoarele erau întotdeauna amplasate pe dealuri sau pe cel mai înalt punct din zonă.
 
Soldaţi în timpul unei zile liniştite    
 
Centurile de obstacole erau de fapt dispozitive antitanc, compuse din terenuri minate şi reţele de sârmă ghimpată.
 
Fortificaţiile de câmp au fost construite după definitivarea propriu zisă a Liniei Maginot şi constau din edificii din beton care aveau rolul de a suplimenta linia principală de fortificaţii acolo und eterenul nu permitea ridicarea unui număr satisfăcător de cazemate şi forturi. Scopul lor principal era acela de a respinde atacurile localizate în punctele slabe ale liniei.
 
Per total, Linia Maginot era compusă din 22 de fortificaţii de câmp, 36 de forturi, 311 cazemate, 78 adăposturi de infanterie, 14 observatoare şi peste 4000 de blocuri betonate unde erau cazaţi soldaţii.
 
Mărire şi decădere
 
Linia Maginot a fost construită între anii 1930-1936. După acea perioadă, ansamblul de fortificaţii a fost constant îmbunătăţit până în data atacului german asupra Franţei din luna mai a anului 1940. Datorită dificultăţilor financiare ale vremii, unele forturi nu au fost terminate complet, iar o pentru o serie de cazemate nu s-au mai găsit suficiente arme pentru echiparea lor completă.
 
mitralieră din perioada celui de-al doilea Război Mondial    
 
Prin definiţie şi scop, niciuna dintre unităţile care compuneau linia, nu era amplasată astfel încât să lupte izolat. În teorie, orice atac german avea de înfruntat întreg dispozitivul de foc al Liniei Maginot. În realitate, Campania de Vest a Germaniei Naziste nu s-a împiedicat deloc de impresionanta linie de fortificaţii a lui Andre Maginot. Berlinul, conştient de obstacolul deloc neglijabil al liniei, a ordonat invazia Franţei prin Ţările de Jos...
 
Pe lângă acest aspect, luptele de teren i-au obligat pe strategii francezi să ordone ca trupele şi armamentul care deservea Linia Maginot să fie trimise pe linia frontului. Linia a fost ocupată apoi atât de germani, cât şi de trupele Aliaţilor care şi-au făcut în ea baze importante.
 
După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, francezii au modificat o parte din ea, dar odată cu ridicarea Franţei ca putere nucleară, Linia Maginot a devenit un accesoriu anacronic care a ajuns să aibă în prezent diverse utilizări, de la muzeu la ferme de ciuperci, pivniţe pentru vinuri, bachiar cluburi şi discoteci.
 
Intrarea în Linia Maginot de la Ouvrage Schoenenbourd din provincia Alsacia    
 
În realitate, Linia Maginot a rămas o monumentală dovadă a ingeniozităţii omeneşti, precum şi un obiectiv militar care poate fi doar parţial învinuit de lipsa de orizont tehnologic şi militar a creatorilor săi. După cum spunea un celebru istoric francez:
 
„Există două Linii Maginot, una reală şi alta care ţine de propagandă şi simbolism. Ultima a ajuns astăzi mai importantă decât prima”. Iar istoria îi confirmă perfect spusele.