Prima pagină Cultura

MISTERE: Fantasmele Evului Mediu

Daniel Nicolescu | 12.20.2009 | ● Vizualizări: 1435
Fantasmele Evului Mediu     fantasme, Evul Mediu, superstitie, morbid, Deumnezeu, religie, ispita, Ars moriendi + zoom
Galerie foto (8)

Oamenii din Evul de Mijloc duceau, cu siguranta, vieti destul de diferite de ale noastre. Era insa gandirea lor atat de „altfel“ decat a noastra? In multe privinte, exista asemanari indubitabile: aveau familii, societatea era structurata in stari (sau clase sociale), traiau aceleasi ambitii pentru copiii lor ca noi si evoluau intr-o lume a emotiilor in mare masura asemanatoare cu ale noastre.

Pe de alta parte, raportul dintre aceste emotii avea alt chip. Intre altele, pentru ca superstitia, care este anticamera spaimei, tinea sufletele si mintile prinse in niste chingi nemiloase. Gustul pentru morbid, credinta in faptul ca lumea mortilor se intersecteaza firesc cu a celor vii, convingerea ca intre natural si supranatural nu exista frontiere precise intunecau, la nivelul "gloatei" (si nu numai) seninatatea ratiunii de care dadeau dovada, in schimb, ganditorii si misticii crestini ai aceleiasi perioade.

Sfantul Bernard, in secolul al XII-lea, a denuntat cu o blanda autoritate acest cortegiu de superstitii si viziuni care imprumutau lipsa de logica a delirului: "Ce sens au, acolo, in chiliile in care fratii se astern la lectura, toate acele monstruozitati ridicole? Ce cauta acolo maimutele spurcate, leii necrutatori, centaurii cumpliti? Dar jumatatile de om? Puteti zari sub un cap mai multe corpuri si, pentru un drept echilibru, mai multe capete sub un singur trup. Iata un patruped cu coada de sarpe si un sarpe cu coada de patruped! Colo, un cal se termina cu o capra, iar dincoace, un animal cu coarne se ispraveste printr-un trup de cal. Din toate partile, o intreaga navala de forme anapoda, de-ti vine mai degraba sa citesti in marmura decat in paginile cartilor si sa-ti petreci zilele studiind lucrurile acelea ciudate decat sa cumpanesti la legea Celui de Sus. Doamne-Dumnezeule, daca nu ne stanjenesc toate aceste nerozii, macar sa ne fie rusine de gandurile pe care le isca!" Zadarnice avertismente! Pe masura ce va inainta spre clipa declinului, gandirea medievala va acorda un spatiu din ce in ce mai generos imaginilor violente si fanteziei sumbre care, dorind sa starneasca angoasa legata de spectrul damnarii, ascundea de fapt un intreg alai de pofte trupesti.



In Tarile de Jos, Alain de la Roche, un dominican vizionar de origine bretona, reprezinta perfect devotiunea fantezista - devotio moderna - si expresia ei religioasa ultraconcreta. In opera sa, in mare parte compusa din predici si descrieri ale unor viziuni fantaste, iese puternic in evidenta un exces de imaginatie sexuala. Iata-l vazand "fiare intruchipand pacatele, inzestrate cu fioroase organe genitale ce scuipa suvoaie de foc care intuneca pamantul; o descrie pe meretrix apostasie, desfranata apostaziei, dand nastere apostatilor, devorandu-i si vomitandu-i pe rand, imbratisandu-i si dezmierdandu-i ca o mama" (Johan Huizinga, Declinul Evului Mediu).

Ars moriendi

Cum intelegeau, deci, strabunii nostri lumea in vremea Evului Mediu? Potrivit filosofului Alan din Lille (secolul al XII-lea), "fiecare creatura a acestei lumi este o carte sau un tablou sau o oglinda pentru noi". Autorul "cartii" este Dumnezeu, iar scopul vietii e sa pricepem intelesul acestei carti, astfel incat sa putem duce o existenta mai inalt spirituala si morala. Incepand cu Renasterea, oamenii au inceput sa priveasca lumea intr-un mod mult diferit. Ei incercau sa o priceapa astfel incat sa o poata controla si exploata in folosul lor. Lumea medievala, in schimb, nu cerea sa fie dominata, ci mai degraba contemplata. Asta pentru ca se putea ispravi in orice clipa. Pentru constiinta medievala, teama de iminenta descinderii lui Armageddon reprezenta o continua si intunecata amenintare, iar viata de dincolo, cum am mai spus, nu era atat de limpede delimitata de cea de aici. Mortii ii vizitau pe cei vii fara protocol, neprevazut si insidios, asa cum o marturiseste o poveste de larga circulatie in epoca, Istoria celor trei tineri vii si a celor trei morti, care descrie intalnirea unor tineri bogatani cu niste decedati, la marginea unei paduri. Scheletele tin sa le susure in ureche tinerilor inspaimantati un memento cu refren lugubru: "Asa cum sunteti voi acum am fost si noi, asa cum suntem noi acum veti fi si voi." Marturiile despre cadavre care calatoresc la marginea oraselor si pe campuri sunt atat de multe, incat cronicarul William din Newburgh (secolul al XII-lea) se plange ca "nu le poate tine socoteala". Fruntariile naturalului si ale supranaturalului sunt extrem de fluide, iar traficul intre lumea de aici si cea de dincolo nu are, asa cum ne-am putea grabi sa credem, sens unic. Pentru ca viata dureaza "cat ai clipi din ochi", cei din Evul Mediu cauta s-o prelungeasca si dincolo de Acheron.



Cea mai larg descriptiva calatorie in lumea de dupa moarte este, desigur, cea infaptuita de Dante in Divina Comedie. Ea nu e insa singura. Thurkell, taranul din Essex, isi revine dintr-o coma profunda aducand cu sine imagini multe si coplesitoare ale geografiei taramului mortii, iar irlandezul Fursey se intoarce dintre flacarile Infernului cu barba parjolita. Granitele sunt trecute cand intr-un sens, cand in celalalt - si nu numai de catre oameni, ci si de cohorte intregi de fiinte spirituale: cele noua ordine ale ingerilor de-o parte, Satan si armia lui de hidoase aparitii de cealalta. Doua tabere angajate intr-o lupta necrutatoare, a carei miza e reprezentata de sufletele celor aflati in viata. Pe langa ingeri, care nu au intotdeauna palosele suficient de taioase si nu il pot dovedi mereu pe Cel Viclean, oamenii sunt aparati de Biserica ("Orice manastire este - scria pe la anul 1100 calugarul Orderic Vitalis - o fortareata construita ca sa ne apere de Satan") fie prin botez, care reprezinta o forma de exorcism, fie prin ritualurile de trecere, menite sa asigure mortului o protectie eficienta in "marea calatorie".



Daca Antichitatea se falea cu celebra Ars amandi a lui Ovidius, sfarsitul Evului Mediu, in aproape tot nordul Europei, a facut din una dintre primele tiparituri ale Apusului, Ars moriendi (scrisa, se pare, de un calugar dominican la cererea expresa a Conciliului de la Constanz, 1414-1418), cea mai populara carte a vremii. Citita pe scara larga si tradusa in toate limbile Europei occidentale, versiunea lunga a lucrarii - Tractatus (sau Speculum) artis bene moriendi - a devenit extrem de populara si in Anglia, unde a creat o intreaga traditie literara, care va culmina, mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cu Holy Living and Holy Dying. Aceasta "arta de a muri cum se cuvine" era alcatuita din sase capitole: cel dintai descria partile bune ale decesului si conchidea ca moartea nu trebuie sa ne sperie, al doilea infatisa cele cinci ispite (lipsa de credinta, disperarea, nerabdarea, orgoliul si zgarcenia) care il asalteaza pe muribund si descria metodele de a le alunga, al treilea enumera cele sapte intrebari care trebuie adresate muribundului si consolarile disponibile gratie mantuirii propuse de iubirea crestina, cel de-al patrulea capitol descria viata lui Hristos, care trebuie luata de catre orice bun crestin drept model, cel de-al cincilea se adresa apropiatilor si familiei, indicand regulile de comportament ce se cer urmate in preajma patului de moarte si, in sfarsit, cel de-al saselea propunea setul de rugaciuni care se cuveneau citite la capataiul muribundului. Versiunea scurta a cartii, produsa in Tarile de Jos in jurul anului 1450, este o dezvoltare a celui de-al doilea capitol (privind ispitele muribundului) si contine 11 gravuri, dintre care primele zece sunt repartizate in perechi, cate una pentru fiecare ispita. Fiece pereche il reprezinta pe demonul care cauta sa-l amageasca pe muribund si calea de a ocoli ispita. Cea de-a unsprezecea il infatiseaza pe mort iesind victorios din asprele incercari, in momentul cand i se deschid portile Paradisului, iar demonul se intoarce in Infern.

Cand s-a sfarsit Evul Mediu?

Pentru unii, mai in gluma, mai in serios, de-abia in secolul XX, atunci cand civilizatia rurala (viata in ritmul anotimpurilor, supunerea fata de natura, satul) lasa locul civilizatiei urbane (viata ritmata de salarii, de impozite, supunerea naturii, orasul). Pentru altii, de-abia in momentul in care omul isi pierde, odata cu modernitatea, pozitia centrala in Lume: gratie teoriilor lui Darwin, el va afla ca nu se gaseste in miezul propriei sale istorii (Adam si Eva nu reprezinta decat un mit), iar prin Freud se va convinge ca nu se afla nici macar in centrul propriei sale persoane, putand fi doar cu mare dificultate stapanul destinului personal (cata vreme inconstientul ne guverneaza o buna parte din existenta).

Istoric vorbind, lucrurile stau mai simplu: Evul Mediu s-a incheiat odata cu Renasterea. Un an decisiv, o frontiera absoluta: 1492, anul descoperirii Americii, momentul cand Europa, Asia si Africa inceteaza sa mai fie singurele continente ale planetei. 1492 isi manifesta vocatia de limita istorica si daca stam sa ne gandim ca marcheaza sfarsitul invaziilor arabe in Europa (caderea Granadei) si ca da semnalul integrarii masive a culturii arabe (astronomie, matematica, medicina, arta culinara, stiinte etc.), iar prin ea, a tezaurului stiintific al Antichitatii. Adica este momentul in care se constituie premisele aparitiei umanismului, ale dezvoltarii individualismului politic, ale notiunii de progres.

Si totusi cand s-a sfarsit Evul Mediu?

Iata o perspectiva artistica asupra temei sfarsitului lumii medievale, intr-o parabola revelatoare. Intr-o zi de vara a anului 1520, calarind un armasar cu incheieturi butucanoase si crupa falnica, melancolicul Albrecht Durer patrunde, pe o zi cu ploaie sfichiuitoare, in orasul Hertogenbosch. Primit cu onorurile cuvenite de catre cativa dintre orfevrii de vaza ai locului, artistul isi destainuie uimirea la vederea indraznetei catedrale din inima targului, intruchipata in stilul unui gotic tarziu. Asta pentru ca asteptarile ii sunt pe masura starii sufletesti din acea zi: sumbre.

Despre asezarea cu pricina stia, dinainte, doua lucruri: ca era doar o suprapunere posaca de caramizi si ca, savarsit cu putina in vreme in urma, aici isi dusese intreaga existenta Hieronymus Bosch, pictorul tuturor vedeniilor medievale, ilustratorul celor mai intunecate aberatii morfologice, al altoirii demente a speciilor si regnurilor, cel care daduse mii de chipuri spaimei si demonilor din oamenii timpurilor vechi. Daca semetia surprinzatoare a catedralei l-a incantat, el, Durer, geometrul, rationalul, cel care tragea linii cu precizia arhitectilor, omul cu ochii arsi de calcule, n-a spus o vorba de lauda despre marele disparut. Era felul lui de a se desparti de trecut, de traditia moarta si de varstele revolute, privind spre niste valori peste care adia presimtirea viitorului. 1520, anul in care trecutul s-a intalnit cu viitorul, in piata centrala din Hertogenbosch.

CITESTE SI: