Prima pagină Cultura

De la alchimie la chimie si de la arta la meserie

Cecilia Stroe | 07.10.2007 | ● Vizualizări: 576

Cu toate ca nu ne nastem cu o idee precisa despre ceea ce miroase bine sau rau si nici nu stim in ce masura inclinatiile noastre olfactive sunt ereditare, fiecare dintre noi este influentat, in mod inconstient, de anumite arome ce apartin culturii olfactive universale.

Folosim parfumuri din dorinta de a ne satisface o nevoie personala, dar ne dezvoltam preferintele olfactive pe masura ce le asociem experien­telor, senzatiilor si emotiilor pozitive sau negative traite inca din primele clipe de viata. Pe baza referintelor arheologice si literare – acestea din urma reunind papirusuri hinduse, inscriptii cunei­forme, texte vedice sau biblice –, specialistii au confirmat prezenta parfumurilor in toate culturile si religiile lumii inca din preistorie.

O Antichitate inmiresmata
In urma cu peste 5.000 de ani, in templele egiptene existau incaperi speciale pentru prepararea aromelor si a uleiurilor ritualice, incaperi care in timp s-au transformat in adeva­rate laboratoare de parfumerie. Egiptenii macerau florile la cald cu mai multe tipuri de uleiuri si preparau pomezi florale carora le adaugau rasini, pentru proprietatile lor fixatoare. Alaturi de rasini si de balsamuri, in parfumeria egipteana se foloseau ingrediente de origini diverse: flori si plante aromate, vin, lamaie, coloranti naturali. In cursul ceremoniilor religioase, parfumul era un accesoriu obligatoriu pentru marele preot si pentru suveran, dar si un criteriu dupa care se evalua frumusetea, fiind nelipsit la banchete.

Femeile din inalta societate isi ungeau trupul cu pomada de trandafiri sau cu creme produse pe baza de migdale, miere, vin, rasini si scortisoara, in timp ce femeile din popor foloseau in acelasi scop uleiul de ricin, parfumat cu menta si cu cimbru. Parfumurile au ajuns in Grecia Antica gratie navigatorilor fenicieni. Cuceririle lui Alexandru cel Mare au produs o adevarata revolutie in universul mirosurilor, grecii ajungand chiar sa creada ca substantele parfumate erau de origine divina. In spatiul elen, culmea rafinamentului a devenit parfumarea fiecarei parti a corpului cu arome diferite: picioarele cu unguent egiptean, bratele si spatele cu extrase de menta, parul cu maghiran, iar genunchii cu cimbru.

Socrate ii considera pe barbatii care se parfumau niste efeminati; filosofii se imbaiau totusi in lavanda si se parfumau cu extracte de iris si trandafir. In Grecia Antica, defunctul de rang inalt era inmormantat impreuna cu un esantion din parfumul favorit; daca era sarac, flaconul care il insotea pe lumea cealalta era gol. In Japonia, primele parfumuri – lemne aromate, rasini si ierburi – au fost aduse din China si din Asia Centrala gratie budismului. Conotatia budista a parfumurilor a disparut in timpul perioadei Heian, cand aristocratii au inceput sa le foloseasca zilnic.

Efluvii medievale
Arta parfumului si-a cunoscut insa apogeul in Islam. Spre deosebire de Sfintii Parinti crestini, care condamnau folosirea profana a parfumului, Mahomed afirma ca acesta are puteri purificatoare si terapeutice atat pentru corp, cat si pentru spirit. Dupa ce isi vizita favorita, Profetul se parfuma pentru a se curata si a reintra in armonie cu Universul. Arabii, maestri ai mirodeniilor, sunt cei care au introdus iasomia in Spania si de-acolo in sudul Frantei.

Tot lor li se datoreaza procedeul distilarii – serpentinul si alambicul permitand exploatarea alcoolului, care a devenit suportul parfumeriei moderne – si cel al purificarii rasinilor cu ajutorul apei de ploaie distilate. Se crede ca primul parfum cu excipient alcoolic ar fi fost realizat la 1370, pentru regina Ungariei, din flori de rozmarin si din alcool, distilate prin procedeul bain-marie. La faimosul Eau de la Reine de Hongrie, regina Elisabeta a Ungariei ar fi recurs la varsta de 70 de ani pentru a-l seduce pe regele Poloniei, cu care ulterior s-a si casatorit.

Folosirea parfumurilor in Occidentul medieval a cunoscut apoi o perioada de declin. Acestea au reajuns la moda gratie cruciatilor crestini, care aduceau in tarile lor, dupa incursiunile razboinice in spatiul islamic, flacoane cu forme fabuloase, pline cu mirodenii inmiresmate. Cruciadele au dezvoltat schimburile comerciale dintre Occident si Orient; comertul se facea cu Constantinopolul, Alexandria, Palestina, Armenia sau Ciprul, cu porturile siriene sau libaneze si chiar cu India si China. In secolul al X-lea, Venetia monopolizase deja traficul cu mirodenii si parfumuri, apa de roze si de violete. Prin celalalt mare canal de aprovizionare cu astfel de produse – Spania –, in perioada Renasterii au aparut noi arome, provenite din Lumea Noua: balsam de Peru, vanilie, cacao, tutun si lemn de guaiac, in timp ce Vasco da Gama a adus din Indiile Orientale scortisoara, ghimbirul, piperul si cuisoarele, toate acestea conducand la disparitia monopolului venetian.

Prin intermediul italienilor, pasiunea pentru parfumuri a cuprins intregul continent european. Ce n-a reusit natura Incepand din 1830, descoperirile din domeniul chimiei au bulversat si au schimbat radical si lumea aromelor: chimistii au perfectionat tehnicile de extractie cu solventi volatili, au reusit sa recompuna prin sinteza anumite extracte de plante si au lansat o multitudine de miresme absolut necunoscute in natura, mult mai avantajoase, ca pret, ca disponibili­tate, dar si ca originalitate, care au introdus note stranii in „partitura“ parfumului. Istoria parfumeriei a incetat asadar a se mai confunda cu cea a uleiurilor esentiale.

Trei mari creatori au pus bazele parfumeriei moderne: Paul Parquet, Aimé Guerlain si François Coty. Creat de Paul Parquet, Fougère Royale – o combinatie de bergamota si cumarina – a fost primul parfum care a facut apel la substante de sinteza, iar influenta sa a fost enorma. Savanta „alchimie“, echilibru intre produse naturale si sintetice, parfumeria moderna a lansat, in primii ani ai secolului XX, principalele prototipuri olfactive – Chypre, Origan, Idéal. Daca Fougère Royale este considerat un pionier, prima compozitie sofisticata s-a numit insa Jicky si a fost semnata de Aimé Guerlain. Un parfum de avangarda, ale carui note „brutale“ nu au fost acceptate de catre femei inainte de anul 1912, Jicky a fost folosit initial doar de barbatii rafinati ai epocii.

Un parfum „arhetipal“ este considerat si L’Origan, de la Coty. Acesta a revolutionat parfumeria inceputului de secol XX prin combinarea aromelor florale cu cele de ambra si picante. Primul parfum floral oriental a generat o intreaga familie: L’Heure Bleue (1912), Bal à Versailles (1962), Oscar de la Renta (1978), Vanderbilt (1982), Poison (1985), Loulou (1987), Boucheron (1988), Tocade (1994). Pasionat de lux si daruit cu un „nas“ extraordinar, corsicanul François Coty a fost si primul care a inteles importanta ambalajului in comercializarea unui parfum. A devenit faimos in chip fulgerator, dupa ce una dintre sticlele sale cu parfum (avand designul creat de René Lalique) s-a spart, imprastiind in aer efluvii aromate.

500 de flacoane au fost vandute in zilele imediat urmatoare, iar filosofia parfumierului a generat in doar cativa ani o adevarata industrie. „Ofera unei femei cel mai bun produs pe care il poti realiza. Prezinta-i-l intr-un flacon simplu, dar de un bun-gust impecabil, asociaza-i un pret rezonabil si se va naste o mare afacere, una cum nu s-a mai vazut.“

O masina mirositoare

Nascut in 1905, parfumier al Casei Dior, Edmond Roudnitska si-a consacrat intreaga viata parfumurilor. Una dintre marile sale contributii in acest domeniu a fost introducerea conceptului de forma: „Ceea ce conteaza este forma si folosirea unui minimum de produse in crearea unui parfum“, afirma Roudnitska. In opinia lui, supravietuirea parfumului ca arta depinde de educatia olfactiva a publicului, iar parfumurile pot deveni „compozitii ale spiritului“. Referitor la creatiile sale, printre care Diorissimo, Eau Sauvage sau Diorella, Roudnitska spunea ca vorbesc publicului despre forma si nu despre epiderma: „Eliberat de emotii, odorantul devine un instrument – eu fac corp cu parfumul iar parfumul face corp comun cu mine, sunt o masina mirositoare.“
FACTS

FRANTA, patria parfumurilor
»In secolul al XVII-lea, parfumurile au tinut loc de igiena. Se credea ca apa este responsabila pentru producerea epidemiilor, fapt care a generat o adevarata aversiune fata de aceasta. Miasmele erau contracarate de parfumuri grele, de ambra, mosc sau civet. In secolul grandorii, la Versailles, apele aromate cel mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie si Eau de Chypre. Cu pastile de ars, pudre aromate si potpuriuri se parfuma totul – aerul, pernele, hainele, documentele.

In timpul domniei lui Henric al III-lea, o alta perioada in care parfumurile au fost folosite in mod obsesiv, erau parfumate pana si animalele de companie, cainii si papagalii. Industria parfumurilor din care au evoluat cele actuale a aparut si s-a dezvoltat in Franta si a devenit o parte integranta a culturii franceze, fiind ridicata la rang de arta. De altfel, cei care au folosit intaia oara cuvantul parfum au fost tot francezii, care au denumit astfel mirosurile placute ce pluteau in aer dupa arderea esentelor aromatice. In Franta, parfumierii fusesera recunoscuti oficial inca de regele Filip August (1180-1123) si in 1190 luase nastere chiar o breasla a acestora, Corporation des gantiers parfumeurs, ale carei privilegii au fost reinnoite de Henric al III-lea in 1452, de Ludovic al XIII-lea in 1644 si de Ludovic al XIV-lea in 1658. Statutul breslei a fost definitivat de Colbert in 1656, cand parfumeria a inceput sa fie privita ca o industrie nationala.

Dumnezeu, tamaia si cele profane
Se spune ca, pentru a placea femeilor, David se ungea cu uleiuri si isi parfuma hainele cu aloe sau cassia, in timp ce femeile foloseau coliere cu perle din care picura un parfum uleios. Abuzul de parfumuri in apa pentru imbaiere a fost infierat de Ezechiel si de Ieremia, acestia considerand ca practica ar imbia la ispite carnale.

Parfumul reginei
Dupa ce se imbaia in apa de iasomie, Nefertiti se parfuma cu ulei de santal, ambra si extracte de flori rare. Unul dintre rafinamentele extreme ale acelor timpuri era considerat conul cu esente balsamice asezat pe crestet; in timp ce se topeau, esentele parfumau fata purtatoarei.

Parfumul profan si parfumul divin
»In Biblie, de unde vin si cele mai multe informatii despre folosirea parfumurilor si a plantelor aromate, se face o diferenta intre parfumul prin excelenta, destinat exclusiv lui.

Placerile anticilor
»In Mesopotamia, persii nu cunosteau sapunul si asociau ideea de voluptate cu mirosurile puternice. Pentru a se curata, ei foloseau amestecuri de argila, ulei si cenusa si isi parfumau abundent parul si barba cu uleiuri inmiresmate si pomezi cu mosc. In timp ce fenicienii apreciau in parfumuri aromele de miere, piper si tamaie, regii persani erau renumiti pentru mirosurile dulci care se raspandeau din apartamentele lor – efluvii de iasomie, liliac, violete si trandafiri. Babilonienilor si asirienilor le placeau mirosurile puternice provenite din rasinile vegetale si isi produceau parfumurile pe baza unor mirodenii aduse din India si a unor balsamuri provenite din Iudeea. De altfel, Babilonul reprezenta un mare antrepozit de aromate si parfumuri, o capitala a luxului si a placerilor, in care miresmele erau folosite din abundenta.

Tag-uri: alchimie | chimie | arta | meserie