Cum s-a schimbat odată cu vremurile Elizabeth a II-a, regina Marii Britanii

Atunci când regina Elizabeth a II-a a urcat pe tronul Marii Britanii, în urmă cu peste şase decenii, primul ei premier a fost Winston Churchill, care luptase în armata străbunicii sale, regina Victoria.

Când actualul deţinător al funcţiei de premier, David Cameron, s-a născut, în 1966, Elizabeth a II-a era deja monarh de 14 ani.

• Un traseu popular din Barcelona, șters de pe Google și Apple Maps din cauza turiștilor prea…
• Programul spațial civil al Chinei este de fapt militar, avertizează NASA

„Prima dată când ea l-a văzut (pe David Cameron), el juca rolul unui iepure într-un spectacol de teatru, la şcoală, în care juca şi fiul ei, prinţul Edward”, a declarat pentru Reuters istoricul Hugo Vickers. „El (David Cameron) este oficialul de la care regina primeşte acum sfaturi”, a mai spus acesta.

Contrastul dintre cei doi politicieni reflectă foarte bine schimbările uriaşe prin care au trecut atât suverana, cât şi ţara în timpul domniei reginei Elizabeth a II-a, care va deveni monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria Marii Britanii, pe 9 septembrie, când va depăşi precedentul record – de peste 63 de ani – al reginei Victoria.

Elizabeth a II-a, în vârstă de 89 de ani, a urcat pe tron în 1952, în perioada de declin a Imperiului Britanic, când poporul ei încerca încă să îşi revină de pe urma distrugerilor din Al Doilea Război Mondial.

Monarhia era o instituţie distantă, ce conducea o ţară în care existau încă raţii alimentare, iar clasele sociale erau riguros separate.

Pe parcursul următoarelor decenii, familia regală s-a schimbat profund, evoluând de la o familie pe care publicul larg o vedea doar câteva secunde în jurnalele de ştiri difuzate în sălile de cinematograf cu ocazia unor evenimente oficiale la una care publică fotografii pe Twitter şi chiar „strică” selfie-urile altor persoane, plasându-se, în glumă, în spatele acestora („photobomb”).

„Nu ai fi putut să-ţi imaginezi vreodată la începutul domniei sale că regina va lua parte la o acrobaţie în care pare că sare dintr-un elicopter alături de James Bond”, a spus biograful regal Robert Lacey, referindu-se la un videoclip în care apare şi suverana britanică, prezentat cu ocazia ceremoniei oficiale de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Londra din 2012.

Aceste schimbări au reprezentat mai degrabă o evoluţie decât o revoluţie, însă nu toate au fost uşoare.

Un documentar TV din 1969, „Royal Family”, ce prezenta, cu multă discreţie, viaţa de zi cu zi a familiei regale britanice, a fost considerat de comentatorii din acea vreme ca un film ce a distrus „misterul” familiei regale. Ulterior, fiica reginei, prinţesa Anne, a spus că acel documentar a fost „o idee îngrozitoare”.

Însă o altă inovaţie, adoptată în anul următor, celebra plimbare prin mulţime a reginei („walkabout”), a devenit apoi, de-a lungul anilor, un obicei.

„«Walkabout» a simbolizat, într-un fel, nu doar desfiinţarea claselor sociale şi existenţa unui caracter familiar, ci şi un semn al afecţiunii publice pentru instituţia monarhică”, a spus profesorul Philip Murphy, directorul Institute of Commonwealth Studies.

„S-a trecut foarte repede de la conceptul «familie care se arată cu discreţie» la conceptul «suntem o familie obişnuită» în ceea ce priveşte modul de prezentare a familiei regale”, a adăugat Philip Murphy.

Sentimentul de sărbătoare ocazionat de jubileul de argint al reginei, în 1977, şi bucuria ce a cuprins întreaga naţiune la nunta prinţului moştenitor, Charles, cu Diana Spencer, şi la naşterea copiilor acestora în anii 1980, au fost înlocuite cu un sentiment de mâhnire după anii 1990, atunci când „firma”, aşa cum era poreclită familia regală, a ajuns la cea mai scăzută cotă de simpatie din partea publicului.

Trei dintre cei patru copii ai reginei au divorţat, cel mai răsunător divorţ fiind cel dintre Charles şi Diana, iar acele evenimente au fost pe larg ilustrate în tabloidele britanice, determinând în cele din urmă schimbări de atitudine, cu scopul de a arăta publicului larg că familia regală nu este doar o familie privilegiată şi disfuncţională.

Familia regală a început să plătească impozit pe veniturile sale, iar, în 1997, Elizabeth a II-a şi-a luat adio de la mult iubitul ei iaht, Britannia, după ce guvernul laburist, nou ales la acea vreme, a refuzat să plătească pentru un înlocuitor al acestui vas de lux, ce urma să fie „retras” din activitate. Regina a plâns – singura ocazie când a fost văzută vărsând lacrimi în public.

După doar câteva luni, Elizabeth a II-a s-a confruntat cu cea mai gravă criză din domnia ei, atunci când prinţesa Diana, care se bucura de o popularitate uriaşă, a murit într-un accident de automobil, la Paris. Presa a criticat-o pe suverană pentru faptul că a preferat să rămână în reşedinţa ei Balmoral din Scoţia în zilele de după tragedie.

Una dintre coroanele de flori depuse la mormântul prinţesei Diana conţinea o panglică cu mesajul următor: „Ai fost un trandafir într-o familie de spini”.

„A fost singura dată când, după câte ştiu eu, reginei i-a fost forţată mâna pentru a se întoarce la Londra, cu o zi mai devreme decât intenţionase”, a spus profesorul Vickers.

Evenimentele tragice din 1997 şi întrebările despre viitorul monarhiei au coincis în acel an cu victoria din alegerile parlamentare a Partidului Laburist, condus de Tony Blair, şi cu o perioadă de încredere şi mândrie a britanicilor faţă de ţara lor, denumită „Cool Britannia”.

Tony Blair, cel mai tânăr premier britanic din secolul al XX-lea, a imitat ataşamentul publicului faţă de Diana, pe care a denumit-o în discursurile sale „prinţesa poporului”.

„Moartea prinţesei de Wales a reprezentat un moment de maximă importanţă pentru viaţa naţională a britanicilor”, a spus Simon Lewis, care a devenit secretar regal pentru comunicare în 1998, într-o epocă în care familia regală încă era afectată de moartea prinţesei Diana.

Simon Lewis, care a ieşit din slujba reginei în anul 2000, consideră că familia Windsor a înţeles foarte bine faptul că trebuie întotdeauna să se adapteze.

„Ceea ce m-a uimit la ei a fost acel punct de vedere esenţial, potrivit căruia instituţia monarhiei era solidă ca o stâncă, dar avea nevoie să evolueze”, a spus el.

Palatul Buckingham a fost deschis pentru vizitatori, iar 2 milioane de persoane au participat la petrecerile găzduite de regină în grădinile reşedinţei. În plus, acum există o vizibilitate mult mai mare în privinţa finanţelor familiei regale şi a cheltuielilor care sunt plătite de cetăţeni.

Şi cei din jurul reginei s-au schimbat, spune Simon Lewis, dându-se pe sine ca exemplu în acest sens, deoarece, educat într-o şcoală de stat dintr-un cartier sărac din nordul Londrei, a ajuns să lucreze pentru regină şi, apoi, să aibă o carieră de succes în sectorul privat.

„Cred că acestea au fost schimbări cu adevărat importante. Acum le acceptăm foarte uşor, dar atunci au reprezentat câte un salt foarte mare”, a spus Simon Lewis.

În timp ce familia regală muncea din greu pentru a-şi repara imaginea, publicul britanic avea tot mai puţină simpatie pentru Blair şi politicieni. Pe măsură ce dezamăgirea creştea, iar politicienii erau implicaţi în tot mai multe scandaluri generate de cheltuielile lor, tradiţionala lentoare a reginei în privinţa schimbărilor s-a transformat cumva dintr-o slăbiciune într-o calitate.

„Oricum ar fi fost ritmul de schimbare adoptat de regină, el era mai bun decât ceea ce făceau liderii politici”, a explicat profesorul Murphy.

„A reuşit să treacă peste trauma provocată de decesul prinţesei Diana în ultimii 10 sau 15 ani şi a generat un nou val de respect pentru felul în care a ştiut să rămână la fel, să îşi îndeplinească întotdeauna îndatoririle, să păstreze maşinăria în mişcare”.

Pentru aceia care cereau modernitate, nepoţii fotogenici şi charismatici ai reginei William şi Harry arată în prezent ca doi prinţi care se simt în largul lor şi atunci când se află în mijlocul britanicilor de rând.

„Instituţia (familia regală) şi-a răscumpărat greşelile, cu succes, cu ajutorul unei strategii scumpe, dar inteligente, de PR”, a spus Paul Flynn, unul dintre puţinii republicani din Parlamentul britanic.

„Au un rol simbolic, însă există un val uriaş de popularitate pentru membrii tineri ai familiei regale, iar instituţia monarhică este în mod cert asigurată pentru viitorul apropiat, însă acest lucru se datorează în mare parte personalităţii reginei şi refuzului ei de a se amesteca în chestiuni care nu o privesc”, a spus politicianul britanic.

Biograful Robert Lacey spune că cel mai mare talent al reginei, în ceea ce priveşte schimbarea monarhiei, a constat în faptul că ea a ştiut întotdeauna când trebuie să facă concesii.

„Chiar tragediile şi greşelile precum cele din epoca prinţesei Diana au fost transformate în avantaje pentru monarhie”, a spus el.

„Monarhia este la fel de bună ca oamenii care deţin această funcţie. Nimeni din familie nu a făcut o treabă prea bună în această funcţie până recent, până în anii 1990. Priviţi cât de adânc s-au scufundat şi preţul pe care au fost nevoiţi să îl plătească, prin prisma faptului că au trebuit să plătească impozite, să renunţe la iahtul regal şi să fie umiliţi în public. Însă au reuşit să învingă”, a adăugat acelaşi biograf britanic.

Elizabeth a II-a va deveni, în septembrie, monarhul cu cea mai îndelungată domnie din regatul britanic. Astfel, regina Elizabeth a II-a, în vârstă de 89 de ani, va doborî, pe 9 septembrie, recordul istoric stabilit de regina Victoria, urmând să devină monarhul cu cea mai îndelungată domnie din istoria regatului britanic. Stră-străbunica sa, regina Victoria, a petrecut pe tronul britanic 63 de ani, 7 luni şi 2 zile, înainte de a muri, pe 22 ianuarie 1901.

Florin Badescu, [email protected]