Prima pagină Natura

Krakatoa: vulcanul care a adus negura

Nicu Pârlog | 12.30.2011 | ● Vizualizări: 3263
Krakatoa: vulcanul care a adus noaptea     no tags + zoom
Galerie foto (6)

El este vulcanul responsabil de cele mai multe victime umane din întreaga istorie cunoscută. Dezastrul de proporţii apocaliptice provocat de Krakatoa a dus la mii de morţi, iar explozia singură a produs cel mai puternic sunet de pe Terra despre care avem cunoştinţă. Conform relatărilor pertinente ale vremii, sunetul colosalei erupţii din anul 1883 s-a auzit şi la 4.800 kilometri distanţă de punctul exploziei, iar cumplita undă de şoc s-a simţit inclusiv în regatul României de atunci. Forţa şi distrugerile provocate de acest vulcan ne fac şi astăzi să ne întrebăm cum ar reacţiona oamenii în faţa forţei de nestăvilit a marilor explozii vulcanice?

Cronica unui dezastru anunţat

Arhipelagul indonezian, compus din peste 17.000 insule, este situat chiar în centrul celebrului Cerc de Foc al Pacificului, denumire inspirată pentru cea mai întinsă şi activă zonă vulcanică a Terrei. Între miile de insule şi insuliţe indoneziene, mare parte din ele apărute în urma dinamicei activităţi vulcanice, se distinge Insula Krakatoa, sau Krakatau în bahasa - limba oficială indonezienă. Situată în Strâmtoarea Sondelor, insula a fost descoperită în anul 1611 de către Lucas Janszoo Waghenaer, un explorator, ofiţer şi cartograf olandez. Indonezia are şi în prezent peste 130 de vulcani încă activi, mai mulţi decât orice altă ţară, majoritatea acestora fiind situaţi de-a lungul celor mai mari insule indoneziene, Sumatra şi Java. Cele două insule fiind separate de Strâmtoarea Sondelor.

Înainte de cataclismul din anul 1883, micul arhipelag Krakatoa era, de fapt, compus din trei insuliţe: Panjang, Sertung şi Krakatoa propriu-zisă, o insulă de doar 9 kilometri lungime şi 5 kilometri lăţime.
Natura problematică a insulei s-a manifestat încă din Antichitate, dupa cum a rămas documentat într-un manuscris străvechi, din anul 416 d. Hr.

Spune cronica din Pustaka Raja (Cartea Regilor): "Insula s-a zguduit şi o coloană de foc s-a ridicat până la Ceruri". Pe baza estimărilor geologilor, explozia de atunci nu a avut nici pe departe forţa distrugătoare a celei care avea să îndolieze zeci de mii de familii, la sfârşitul secolului la XIX-lea.

O altă erupţie, declanşată, se pare, în anul 535 d. Hr., avea să atingă proporţii mai mari decât cele înregistrate în anul 416 - atât de mari încât, conform geologilor David Keys şi Ken Wohletz, explozia vulcanică a dus chiar la declanşarea unor schimbări de climă la scară globală între anii 535-536. Printre altele, explozia în cauză a dus la apariţia insulelor din apropierea Krakatoa: Panjang, respectiv Sertung.
Mai aproape de zilele noastre, între anii 1680-1681, Krakatau a fost zguduită de alte erupţii puternice, dar care nu au atins totuşi proporţiile celor din Antichitate.

Erupţia care a schimbat lumea

Marea erupţie de la finele secolului al XIX-lea avea să fie precedată, prevestitor parcă, de o serie de mişcări seismice intense care s-au resimţit până în Australia. Cutremurele s-au declanşat pe data de 20 mai 1883, cu circa trei luni înainte de marea explozie.

Erupţiile de amploare mai mică au început în data de 16 iunie, când explozii asurzitoare au fost auzite şi în insulele din apropiere, iar cerul de desupra arhipelagului a fost acoperit de nori de cenuşă timp de cinci zile.
Iadul avea să se dezlănţuie însă pe data de 27 august 1883. Oamenii de ştiinţă de atunci, care investigau fenomenul, nu beneficiau de aparatura eficientă de astăzi. Prin urmare, nimeni nu a putut fi avertizat cu privire la ceea ce avea să urmeze.

În zorii zilei, o serie de patru explozii au distrus aproape în totalitate Insula Krakatoa.
Coloana piroclastică s-a înălţat la peste 27 kilometri înălţime, iar vasele ancorate la circa 20 kilometri de vulcan au fost "bombardate" cu bucăţi incandescente de rocă. O mare parte din insulele învecinate au fost "măturate" la propriu de valuri tsunami care au depăşit înălţimea de 30 metri. Zgomotul exoploziilor a fost atât de puternic, încât a ucis locuitorii de pe insulă şi a fost auzit chiar de băştinaşii din Perth şi Mauritius, teritorii situate la distanţa de aproximativ 4.800 kilometri de Krakatoa.

Cercetătorii din prezent au calculat că unda de şoc rezultată din erupţie s-a deplasat cu viteza de 1.086 kilometri/oră. A fost atât de puternică acustic, încât a perforat timpanele urechilor marinarilor de pe vasele din Strâmtoarea Sondelor. Unda de şoc a radiat pe întregul glob timp de 5 zile, fiind înregistrată înclusiv de barografele din România.

Coloana de cenuşă rezultată în urma celor 4 explozii distincte a atins înălţimea maximă de 80 kilometri. "Gura de iad" s-a liniştit în ziua imediat următoare, când exploziile au încetat cu desăvârşire. Dar coşmarul oamenilor nu avea să se sfârşească; din contră, avea să se amplifice!
Combinaţia de efecte distrugătoare, precum scurgerile piroclastice, norii de cenuşă vulcanică, cutremurele, valurile tsunami, unda asurzitoare de şoc, bolile, foametea şi setea ulterioare, au dus concomitent la cele mai multe jertfe umane înregistrate în urma unei explozii vulcanice.

Conform datelor consemnate de autorităţile coloniale olandeze care administrau pe atunci arhipelagul indonezian, numărul de victime înregistrate imediat după erupţii a fost de 36.417. Însă numărul victimelor rezultate în zilele următoare a atins cifra totală de peste 120.000 de morţi. Există numeroase rapoarte sumbre despre miile de cadavre omeneşti care pluteau în apele Oceanului Indian, imediat după erupţii. Unele dintre scurgerile de lavă au pătrus pe distanţe de circa 40 kilometri, în teritoriul insulei Sumatra, distrugând totul în cale.

Cantitatea uriaşă de cenuşă vulcanică aruncată în atmosferă a împiedicat lumina soarelui să ajungă pe Pământ timp de câteva săptămăni, aruncând în întuneric o mare parte din arhipelagul indonezian. Erupţiile au aruncat în stratosferă o mare cantitate de dioxid de sulf sub formă gazoasă, această substanţă fiind transportată ulterior de curenţii atmosferici pe toată suprafaţa planetei. Fenomenul a dus la o creştere fără precedent a concentraţiei de acid sulfuric din norii de tip cirus de la mare altitudine. Evident, au urmat numeroase precipitaţii acide peste tot în lume.

În anii imediat următori catastrofei, temperatura medie globală a scăzut cu 1,2 grade Celsius. Mediile climatologice au fost "deranjate" timp de câţiva ani, iar temperaturile globale au revenit la valorile normale de abia în anul 1888.

Erupţiile au întunecat cerul peste tot în lume, iar apusurile de soare din următoarele luni au produs efecte optice spectaculoase.


Cauze şi urmări

Cauzele care au dus la cea mai distrugătoare erupţie vulcanică înregistrată de omenire au suscitat numeroase discuţii în contradictoriu între geologi.
Una dintre teorii susţine că "punga" magmatică a vulcanului s-a fisurat, iar apa Oceanului Indian a pătrus înăuntru. Contactul dintre apa sărată a oceanului şi magmă a dus la exploziile nemaiîntîlnite. Apa oceanică ar fi răcit magma, producând o crustă sub care presiunea magmei lichide a crescut, fenomenul geologic ducând într-un final la acumulări de forţe uriaşe, care au fost eliberate doar de exploziile de proporţii apocaliptice.

Altă teorie susţine că o uriaşă alunecare de teren subacvatică a acoperit nucleul magmatic al vulcanului, imensa presiune din nucleu provocând exploziile.
Conform unei ultime teorii, exploziile finale ar fi fost cauzate de o imixtiune bruscă a magmei incandescente bazaltice în interiorul magmei mai reci şi mai uşoare.

Astăzi, Anak Krakatau, cum denumesc indonezienii vulcanul, este încă activ, dar la o scală mult mai mică decât în trecut. Scurgerile continue de lavă duc la înălţarea conului său cu aproximativ 13 centimetri pe săptămână, încă din anul 1950. Ultimul episod, unul modest, ce-i drept, a început în anul 1994 şi s-a materializat într-o erupţie declanşată în anul 2008. Erupţia, de mici proporţii, a dus totuşi la evacuarea oamenilor de pe o rază de 3 kilometri din jurul vulcanului.

Pe data de 6 mai 2009, Centrul de Monitorizarea a Vulcanilor din Indonezia a ridicat gradul de alertă al vulcanului Krakatoa, până la nivelul portocaliu, iar anul trecut, sateliţii NASA au înregistrat o uşoară intensificare a activităţii vulcanului.

Cum viitorul în cazul marilor erupţii vulcanice este unul sumbru, alimentat mai ales de studiile asupra posibilei treziri a unui mega-vulcan situat chiar sub celebrul Parc Naţional Yellowstone din S.U.A., nu putem decât să ne întrebăm dacă omenirea se poate apăra mai eficient în prezent, în cazul unei catastrofe de proporţiile celei din Krakatoa.