Prima pagină Natura

Babuinii - hoardele din savană

Nicu Pârlog | 03.05.2012 |
Babuinii - Hoardele din savană     no tags + zoom
Galerie foto (5)

Când primii oameni i-au întâlnit, nu au ştiut cu ce fel de animale au de-a face. Unii i-au crezut nişte fioroase carnivore, alţii i-au asemuit câinilor, iar restul au crezut că au dat peste nişte maimuţe sângeroase pe care nu e bine să le superi. Cu toţii aveau dreptate, din anumite puncte de vedere, iar cercetările moderne au demonstrat că babuinii sunt nişte vieţuitoare care oferă multe surprize. Adaptabilitatea lor unică, coeziunea socială de neegalat, îndârjirea şi determinarea şi, mai presus de toate, inteligenţa lor cu adevărat remarcabilă, zugrăvesc portretul unor adevăraţi învingători!

Zeul Babi şi a sa ceată

Primii oameni care au admirat şi chiar au ajuns să venereze babuinii au fost străvechii egipteni. Babi, babuinul zeificat, era unul dintre cele mai respectate animale cu statut sacru din Egiptul Faraonilor. Deoarece egipteni observaseră că babuinii aveau unele trăsături fiziologice asemănătoare cu cele umane, Babi avea şi atributul de zeitate tutelară a morţilor.

În mod deosebit, Babi, sau Baba, cum i se mai spunea, era cel care avea grijă de legăturile cu strămoşii. Deoarece în Egiptul Antic trăia o singură specie de babuin, numită azi pavianul cu mantie (Papio hamadryas), specie la care masculii au un colorit predominant alb-cenuşiu, zeul maimuţă era cunoscut şi sub denumirea de Hez-ur (Cel mare şi alb). Cum babuinii sunt prin definiţie agresivi şi răzbunători, Babi era cel care devora sufletele celor care păcătuiseră împotriva perceptelor din Ma'at, conceptul suprem despre Dreptate şi Adevăr al Egiptului de demult.

Ca şi cum imaginea zeului cu colţi şi coadă nu ar fi fost îndeajuns de înspăimântătoare, când se ocupa de pedesirea egiptenilor păcătoşi care călcaseră pe lângă Ma'at, Babi trona înconjurat de un lac de foc care simboliza deopotrivă distrugerea şi purificarea. Babi a fost uitat odată cu dispariţia civilizaţiei şi religiilor egiptene, dar fascinaţia oamenilor pentru babuini a continuat. Chiar dacă nu a mai atins astfel de proporţii şi manifestări...

Astăzi, cercetătorii au identificat cinci specii şi mai multe subspecii de babuini, iar dezbaterile cu privire la statutul taxonomic al acestor maimuţe continuă încă în rândul celor care şi-au dedicat viaţa studierii vajnicilor străjeri cu colţi.

Cel mai mare babuin este aşa numitul babuin Chakma (Papio ursinus), care trăieşte în sudul Africii şi atinge 29-30 kilograme; urmează babuinul măsliniu (Papio anubis), denumit astfel datorită nuanţei verzui a blănii sale, şi care trăieşte în savanele din nordul şi centrul Africii; babuinul de Guineea (Papio papio) din vestul Africii, pavianul cu mantie (Papio hamadryas) care trăieşte în Etiopia, Somalia şi sud-vestul Peninsulei Arabice, şi babuinul galben (Papio cynocephalus) din estul Continentului Negru.

Cu toate că sunt extrem de agili în copaci (unde se refugiază în siguranţă faţă de majoritatea prădătorilor), babuinii preferă activităţi terestre. De fapt, sunt maimuţele cele mai bine adaptate la viaţa terestră, iar când aleargă pe sol, ating viteze mai mari decăt celelalte specii de maimuţe. Ca habitate, aceşti dârji războinici cu patru "mâini" preferă savanele ierboase, presărate cu arbuşţi şi formaţiuni stâncoase, unde să-şi găsească rapid refugiul în caz de primejdie.


"Căpcăunii" simpatici

Dieta lor este omnivoră; cu toate că unele populaţii sunt mai degrabă erbivore, cercetătorii au stabilit că babuinii vânează şi consumă carne într-o proporţie mai mare decât celelalte specii de maimuţe, cu excepţia cimpanzeilor. Mănâncă fructe, plante, frunze, insecte, ouă de păsări, peşti, moluşte, amfibieni şi reptile mici.

Nu de puţine ori, fioroşii masculi au fost observaţi ucigând iepuri, păsări şi chiar maimuţe cercopiteci ori pui de gazele şi antilope, iar în Africa de Sud au fost observaţi cum atacă şi ucid oi şi capre domestice!
Cu toate acestea, şi în ciuda coeziunii lor sociale şi a determinării cu care masculii îşi apără grupurile de pui şi femele, babuinii cad deseori pradă duşmanilor lor naturali.

Sunt vânaţi ocazional de lei, hiene pătate, pitoni de stâncă africani sau unele păsăsri de pradă precum acvila marţială (Polemaetus belicosus) sau cel mai mare coşmar cu aripi pentru babuini, puternica acvilă coronată africană (Stephanoaetus coronatus), o pasăre de pradă specializată în vânătoarea de maimuţe, care constituie grosul prăzilor sale.

Babuinii - Hoardele din savană    no tags

Totuşi, cel mai periculos duşman al lor rămâne leopardul. Dacă pe timpul zilei, leoparzii nu reuşesc deseori să treacă de barajul viu al masculilor care îşi unesc forţele în faţa felinei pătate, căderea nopţii aduce blestemul asupra grupurilor de babuini. Babuinii sunt inactivi noaptea, se tem să se deplaseze în întuneric şi nu văd deloc bine în condiţii de luminozitate slabă.

La adăpostul întunericului, redutabilul leopard se caţără fără probleme în copacul sau pe stâncile unde înnoptează grupul de babuini şi înşfacă orice exemplar, fără să-şi mai bată capul dacă a prins un pui, o femelă sau un mascul.

Babuinii - Hoardele din savană    no tags

Cu excepţia omului şi a maimuţelor antropoide, babuinii sunt cele mai inteligente şi adaptabile primate. Chiar şi în condiţiile de presiune antropică crescută şi de distrugere a habitatului natural, numărul lor creşte, iar populaţiile nu dau semne de scădere. Dacă au au acces la surse de apă, babuinii beau în fiecare zi, dar sunt şi extrem de rezistenţi la sete. În cazuri de secetă severă au fost observaţi cum îşi lingeau dimineaţa roua depusă pe blană şi reuşeau astfel să supravieţuiască până când soseau ploile sau găseau o sursă de apă.

Fioroşii colţaţi

Înfăţişarea babuinilor frapează pe oricine are ocazia să-i observe îndeaproape. Sunt într-adevăr maimuţe, dar au o aparenţă cumva diferită de a celorlalte specii cu care se înrudesc. Fizionomia lor este deopotrivă interesantă şi originală. Primul care surprinde este botul lung şi dreptunghiular, care parcă s-ar potrivi mai bine unui câine decât unei maimuţe. Au fălci late şi masive, ochii le sunt apropiaţi, pleoapele deschise la culoare formează un contrast clar cu faţa întunecată. Indiferent de sex sau vârstă, toţi babunii poartă cu mândrie cozile lor atât de caracteristice.

Prima treime a cozii are vertebrele caudale sudate, formând aşadar o porţiune verticală şi rigidă. Restul cozii atârnă flasc, ca un fel de steag lung, ridicat pe jumătate. În spatele cozii tipice a mamelor babuin, puii acestora se odihnesc deseori ca într-un fel de scaun cu spătar natural.

În cazul babuinilor se observă un pronunţat dimorfism sexual. Femelele sunt considerabil mai mici, au un colorit mai deschis şi nu au caninii uriaşi ai masculilor.
Masculii sunt sensibil diferiţi, au chiar o fizionomie fioroasă comparativ cu a femelelor.

La maturitate, prezintă o coamă deasă şi mare, care-i face cumva asemănători cu nişte lei în miniatură. Plini de testosteron, agresivi şi mereu puşi pe harţă, babuinii masculi chiar seamănă cumva cu nişte lei...
Dar cel mai surprinzător atribut al masculilor sunt colţii uriaşi. Ajunge să vezi un mascul cum cască sfidător şi alene sau este în plină luptă, ca să înţelegi ce fel de arsenal natural are.
Maxilarele lor sunt prevăzute cu câte o pereche de canini pur şi simplu imenşi.

Babuinii - Hoardele din savană    no tags

Astfel, nişte maimuţe nu mai mari decât un câine de talie medie au nişte canini mai lungi decât cei de leopard. Conform studiilor de teren, caninii sunt folosiţi ca armă eficientă atunci când masculii îşi apără trupa de prădători sau se luptă între ei pentru cucerirea unui harem de femele. Evoluând de-a lungul timpului în compania periculoşilor prădători ai Africii, masculii de babuini au dobândit aceste arme unice.

Cercetările recente au scos la iveală că uriaşii canini sunt totuşi o armă relativ fragilă, ceea ce explică procentul relativ mare de masculi cu colţi rupţi din cauza luptelor. Cu toate acestea, un mascul de babuin poate fi un adversar mortal chiar pentru un om, iar luptele dintre masculi se sfârşesc nu de puţine ori cu adversari grav răniţi sau chiar morţi. Cercetătorii au descoperit cu surprindere că masculii nu muşcă în profunzime, riscând astfel ca lungii lor colţi să se rupă în contact cu oasele adversarilor, ci preferă să facă plăgi sfâşiate cât mai lungi, care să provoace hemoragii masive.

Gaşca lor nu poate să stea liniştită !

Nimic nu seamănă cu un grup de babuini. Imaginaţi-vă că trăiţi pe tot parcursul vieţii în contact strâns, zi şi noapte, alături de familie şi rude. Nici în cele mai tradiţionale societăţi omeneşti nu veţi găsi o structură de clan atât de strânsă ca la babuini. Femelele, cel puţin, se nasc, trăiesc şi mor în mijlocul grupului. Dacă masculii pornesc la maturitate în căutarea altor grupuri, pentru femele o astfel de aventură iese complet din discuţie.

Legăturile lor de prietenie formează o structură matriarhală extrem de complexă şi de funcţională. Femelele trăiesc în permanenţă înconjurate de mamele, bunicile, mătuşile şi verişoarele lor. În ciuda ierarhiei sociale stricte, toţi puii sunt ocrotiţi în mod egal în caz de primejdie, de către toţi adulţii din grup. Mărimea unui grup de babuini variază între 10-200 exemplare, în funcţie de teritoriul şi mai ales de resursele de hrană şi apă disponibile. Cel mai adesea grupul cuprinde 40-50 indivizi.

"Gaşca" este activă începând cu orele 7-8 ale dimineţii, moment în care hoarda de "tupeişti" medaliaţi cu aur la capitolul supravieţuire se trezeşte după noaptea petrecută în siguranţa oferită de copaci şi stânci. Urmează momentul nelipsit şi decisiv al puricării reciproce (grooming), răstimp în care puii o mai zbughesc la joacă. Apoi, hoarda porneşte în expediţiile zilnice de căutare a hranei. Timp de circa 3 ore, înainte să se lase canicula, grupul de babuini caută avid de mâncare. Înainte de înserat şi de retragerea pe înălţimi, babuinii găsesc mai mereu timp pentru o nouă sesiune de grooming (comportament social extrem de important la maimuţe, în care, prin contact fizic de genul puricării, scărpinării şi mângâierii, legăturile dintre indivizi sunt reafirmate şi întărite).

Creşterea populaţiei umane în Africa a dus la creşterea numărului interacţiunilor (deloc nevinovate) între oameni şi babuini. Deloc temători la adresa oamenilor, babunii s-au adaptat rapid la prezenţa oamenilor în teritoriile acestora şi au ajuns chiar să-i asocieze pe oameni cu prezenţa surselor de hrană. Astfel, mai ales în oraşele mici din Africa de Sud, prezenţa şi vecinătatea babuinilor a ajuns uneori o adevărată plagă atât pentru locuitori,cât şi pentru turişti. Populaţii întregi de babuini au părăsit habitatul lor din sălbăticie şi au devenit de-a dreptul dependente de comunităţile umane.

Babuinii - Hoardele din savană    no tags

Hoardele dezlanţuite atacă ziua în amiaza mare, sar gardurile fără nicio jenă, deschid şi cele mai bine închise ferestre şi uşi, năvălesc în case, ucid animale de companie, nu se sfiesc să se lupte şi să-i rănească grav nici pe cei mai puternici câini de pază întâlniţi în cale, distrug obiecte şi piese de mobilier, până când dau peste mult-râvnitul El Dorado: în cazul babuinilor, acesta este frigiderul sau cămara de alimente!
Ce urmează, este uşor de imaginat, dar dezastrul şi pagubele lăsate în urmă de colţoşii invadatori ating proporţii considerabile.

Exasperate, autorităţile locale recurg la toate mijloacele posibile, de la amenzi usturătoare pentru cei care sunt prinşi hrănind babuinii, la împuşcarea exemplarelor nărăvite, care şi-au pierdut orice frică faţă de om.
Dacă noi ne văităm, cu motiv sau nu, de câinii noştri maidanezi, pagubele lăsate în urmă de babuinii "maidanezi" sunt incomparabil mai mari decât cele făcute de câinii fără stăpâni.
În plus, fiind primate, babuinii găzduiesc multe boli uşor transmisibile şi la om.

Toate metodele născocite până acum de autorităţile africane nu au avut succesul scontat, rezistenţa şi inteligenţa babuinilor ilustrând perfect zicala:
"Îi dai afară pe uşă şi ei intră pe fereastră".

Cu toate pagubele pe care le fac, babunii rămân nişte luptători care ne-au supravieţuit nouă, oamenilor, ba chiar ne-au învins de multe ori.
Puţine animale au demonstrat o asemenea rezistenţă la agresiunile speciei Homo sapiens.
Măcar pentru acest lucru, curajoşii din savană merită înţelegerea, aprecierea şi, de ce nu, protecţia noastră.