Prima pagină Stiinta

De ce nu eşti chiar atât de deştept — 8 moduri în care ne păcălim singuri

Marius Comper | 09.25.2013 | ● Vizualizări: 5055
De ce nu eşti chiar atât de deştept — 8 moduri în care ne păcălim singuri     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (10)

„Poate credeţi că sunteţi o fiinţă logică şi raţională care percepe lumea aşa cum este ea cu adevărat. De fapt, sunteţi la fel de amăgit ca noi ceilalţi, dar e în regulă, pentru că asta vă menţine zdravăn”.

David McRaney face această afirmaţie în debutul cărţii „You Are Not So Smart” (Nu eşti chiar atât de deştept), iar de-a lungul celor 48 de capitole autorul oferă tot atâtea exemple ale diverselor moduri în care se păcăleşte fiecare dintre noi. McRaney a colectat în paginile cărţii sale o varietate de studii psihologice care atestă numeroasele metode prin care oamenii se păcălesc. „You Are Not So Smart este o sărbătoare a autoamăgirii. Cartea mea dovedeşte prin prisma mai multor cercetări psihologice fascinante cât de naivi şi de iraţionali suntem”, explică McRaney.

Autorul cărţii afirmă că nu putem elimina aceste defecte de gândire, dar că prin studierea lor putem învăţa să le recunoaştem, fiind astfel pregătiţi pentru momentele în care mintea noastră dă greş. „Nu ne putem întări craniul înaintea unei curse de biciclete, dar putem purta o cască. Într-un mod similar, nu putem să eliminăm autoamăgirile – credeţi-mă, am încercat – dar putem să ne pregătim pentru momentul căderii. Acest lucru sper să îl deprindă cititorii mei din această carte, iar pe măsură ce descoperă atât lecţiile clasice ale psihologiei, cât şi cele mai noi cercetări, sper să râdă pe seama propriei persoane”, afirmă McRaney.

Iată câteva dintre motivele care l-au convins pe McRaney să afirme nu suntem chiar atât de deştepţi pe cât ne credem:

1. Sugestionarea

Mitul: Ştim când suntem influenţaţi şi cum ne afectează influenţa externă comportamentul

Adevărul: Nu percepem cum ideile din subconştient ne schimbă constant comportamentul

McRaney afirmă că majoritatea oamenilor acceptă subconştientul ca pe o componentă ciudată a experienţei umane, separată de conştiinţă, care nu ne influenţează deciziile de zi cu zi. Ştiinţa a ajuns, însă, la o concluzie diferită.

Un exemplu care atestă forţa extraordinară a subconştientului este oferit de cercetătorii Chen-Bo Zhong de la Universitatea Toronto şi Katie Liljenquist de la Universitatea Northwestern într-un studiu publicat în 2006 în jurnalul Science. Cei doi cercetători au solicitat participanţilor la studiu să-şi amintească un păcat groaznic din trecut, un moment în care au făcut ceva imoral, aceştia fiind întrebaţi apoi cum s-au simţit atunci când au rememorat evenimentul. După aceea, jumătate dintre participanţi au avut oportunitatea de a se spăla pe mâini. La finalul studiului, cercetătorii i-au întrebat pe voluntari dacă ar fi dispuşi să participe la un alt studiu, fără a fi plătiţi, ca o favoare făcută unui student. Cercetătorii au descoperit că persoanele care nu se spălaseră pe mâini spuneau „da” în 74% din cazuri, pe când cele ce se spălaseră erau de acord doar în proporţie de 41%. Oamenii de ştiinţă afirmă că acest lucru se datorează faptului că aceia care se spălaseră pe mâini îşi „spălaseră” totodată şi vina, motiv pentru care nu simţeau nevoia unei penitenţe.

Cei doi cercetători afirmă că majoritatea culturilor umane folosesc ideea de curăţire şi de puritate pentru a descrie atât stările fizice, cât şi cele morale. Spălatul e o parte importantă a numeroase ritualuri religioase, iar în numeroase limbi cuvinte precum „mizerabil” sau „jegos” descriu oameni necinstiţi sau acte reprobabile. În mod inconştient, participanţii la studiu au făcut o legătură între actul spălării mâinilor şi semnificaţia asociată acestui act, iar această legătură le-a influenţat comportamentul ulterior. 

Atunci când un stimul din trecut ne afectează modul în care gândim şi acţionăm sau felul în care percepem alt stimul ulterior, vorbim despre „sugestionare”. Fiecare percepţie, indiferent dacă o conştientizăm sau nu, duce la stimularea unui lanţ de idei în reţeaua noastră neuronală.

Un alt studiu care arată cât de uşor cădem pradă sugestiilor a fost realizat în 2003 de Aaron Kay, Christian Wheeler, John Barghand, and Lee Ross. Participanţii la studiu au fost împărţiţi în două grupuri, iar apoi au fost rugaţi să deseneze linii între mai multe fotografii şi câteva texte ce descriau imaginile. Voluntarii din primul grup făceau legături între texte şi imagini neutre, ce înfăţişau balene, curcani sau zmei. Cei din de-al doilea grup, însă, priveau imagini ce înfăţişau valize diplomat, stilouri şi alte obiecte asociate lumii afacerilor.

Apoi, participanţii la studiu au fost mutaţi în camere izolate şi li s-a spus că vor face pereche cu un alt participant la studiu. De fapt, cealaltă persoană era unul dintre cercetători. Voluntarilor li s-a spus că vor participa la un alt joc în care puteau câştiga până la 10 dolari. Cercetătorii le-au arătat celor două persoane din cameră o ceaşcă şi le-au spus că pe cele două bucăţi de hârtie împachetate din interiorul ei se găseau cuvintele „ofertă” şi „decizie”. Cercetătorul îi oferea apoi voluntarului ocazia să aleagă una din cele două variante: fie să tragă el una din hârtii din ceaşcă, fie să-i ofere această şansă partenerului de joc. Cine trăgea hârtia care conţinea cuvântul „ofertă” primea 10 dolari şi avea apoi oportunitatea de a decide modul în care să împartă banii cu celălalt participant la studiu, ca apoi acesta să spună dacă să acceptă sau nu oferta sa. Dacă partenerul refuza oferta, niciunul dintre participanţi nu primea bani. Jocul este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de „jocul ultimatumului”, iar predictibilitatea sa a făcut să fie unul din instrumentele preferate ale psihologilor. De regulă, ofertele mai mici de 20% din totalul sumei disponibile sunt refuzate de participanţii la joc.

Majoritatea oamenilor alegeau să tragă ei hârtia din cană, fără a şti că ambele bucăţele de hârtie conţineau cuvântul „ofertă”. În caz că îl lăsau pe partener să aleagă, acesta pretindea că a obţinut hârtia cu „decizie”, astfel că toţi participanţii la studiu au fost puşi în situaţia de a face o ofertă partenerului, ştiind că, dacă oferta nu va fi suficient de bună, nu vor primi niciun ban.

Rezultatele au confirmat bănuielile cercetătorilor despre sugestionare. Dintre persoanele care făcuseră legături între texte şi imagini neutre, 91% au hotărât să împartă banii în mod egal, 5 dolari fiecare. În schimb, dintre persoanele care făcuseră legături între texte şi imagini asociate lumii afacerilor, doar 33% au oferit să împartă banii în mod egal, restul încercând să păstreze o sumă mai mare pentru ei.

Atunci când cercetătorii au repetat experimentul cu obiecte reale în locul fotografiilor, acestea fiind amplasate în camerele în care se găseau participanţii la studiu, rezultatele au fost similare: toţi participanţii din grupul neutru au hotărât să împartă banii în mod egal, dar numai 50% dintre participanţii din camera cu obiecte din lumea business au împărţit banii egal, pe când ceilalţi au încercat să păstreze o sumă mai mare pentru ei.

Deşi tuturor participanţilor li s-a solicitat după încheierea jocului să indice factorii care contribuiseră la decizia lor, niciunul nu a menţionat obiectele din cameră. Voluntarii vorbeau despre sentimentele lor referitoare la ce e drept şi ce nu e drept sau despre cum li s-au părut ceilalţi participanţi la studiu. Simpla expunere la valize şi la stilouri scumpe le schimbase comportamentul participanţilor, făcându-i mai competitivi şi mai egoişti, însă niciunul nu ştia de ce s-a petrecut acest lucru. Atunci când au fost nevoiţi să se explice, oamenii îşi raţionalizau comportamentul, concepând poveşti false despre care erau convinşi că sunt adevărate.

McRaney afirmă că această sugestionare este prezentă la fiecare pas în viaţa de zi cu zi, fie că este vorba despre asocierea unui suc dulce cu Moş Crăciun (creând astfel o legătură cu bucuria pe care o simţeam când eram copii) sau de folosirea cuvintelor „natural” pe etichetele produselor, astfel încât să le asociem cu o păşune de la ţară şi nu cu procesele industriale de prin care sunt fabricate. 

Autorul afirmă că suntem mai uşor de sugestionat atunci când suntem „pe pilot automat” sau atunci când ne aflăm în circumstanţe nefamiliare. Există şi metode prin care putem contracara aceste tendinţe; spre exemplu, este mai puţin probabil să cumpărăm lucruri pe care nu ni le dorim cu adevărat atunci când avem la noi o listă de cumpărături întocmită în avans. Autorul subliniază că nu ne putem sugestiona singuri în mod direct, însă ne putem modela mediul din jurul nostru astfel încât să stimuleze obţinerea unei stări mentale pe care ne-o dorim. 

2. Distorsiunea de confirmare (confirmation bias)

Mitul: Părerile noastre sunt rezultatul multor ani de analiză obiectivă şi raţională

Adevărul: Părerile noastre sunt rezultatul multor ani în care am fost atenţi doar la informaţiile care confirmau ceea ce credeam dinainte şi în care am ignorat informaţiile care contesteau prejudecăţile noastre.

Vi s-a întâmplat vreodată să purtaţi o conversaţie în care să menţionaţi un film vechi sau ceva chiar mai obscur, ca ulterior să auziţi acel film menţionat la TV, în ziar sau pe site-ul de socializare preferat? Dacă da, înseamnă că aţi avut parte de fenomenul „distorsiunii de confirmare”.

Din momentul în care aţi purtat respectiva conversaţie şi până când aţi observat alte referiri la acelaşi element cultural aţi fost martori la numeroase alte discuţii la televizor, aţi citit mai multe articole şi aţi citit mai multe postări pe Internet. În tot acest timp, aţi ignorat toate celelalte informaţii şi le-aţi observat doar pe cele care aveau o legătură cu ceva care vă trecuse de curând prin minte.

Acelaşi lucru se petrece când plănuiţi să cumpăraţi un anumit model de maşină – subit veţi observa pe stradă un număr mare de şoferi la volanul acestui automobil. De asemenea, dacă tocmai v-aţi despărţit după o relaţie de lungă durată, fiecare cântec pe care îl auziţi face referire la dragoste. Pe scurt, distorsiunea de confirmare vă face să vedeţi lumea printr-un filtru.

Exemplele de mai sus reprezintă o versiune pasivă a acestui fenomen. Problema apare atunci când distorsiunea de confirmare vă afectează atunci când căutaţi în mod activ să aflaţi lucruri noi.

Acest fenomen poate fi observat cel mai clar în cazul politicii. Cei ce urmăresc anumite posturi de televiziune pentru că au un realizator preferat au respectiva preferinţă deoarece acea persoană alimentează crezurile preexistente ale telespectatorului, filtrând lumea pentru a se potrivi cu perspectivele deja înrădăcinate. Aşadar, telespectatorul nu priveşte aceste emisiuni pentru informaţie, ci pentru confirmare. 

Acest lucru a fost confirmat de un studiu efectuat de cercetătorul Valdis Krebs, care a analizat tendinţele de cumpărare pe Amazon.com în timpul alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008. Studiul său a arătat că persoanele care deja îl susţineau pe Barack Obama cumpărau cărţile care îl prezentau într-o perspectivă bună, iar cei ce nu îl plăceau cumpărau cărţile care îl înfăţişau într-un mod negativ. Krebs a efectuat şi alte studii asupra cumpărăturilor şi a descoperit acelaşi lucru: oamenii vor să fie convinşi că modul în care percep lumea este cel corect, astfel că pornesc în căutarea informaţiilor care le confirmă părerile şi evită dovezile şi opiniile contrare.

În ultimii 50 de ani, numeroase studii au arătat că distorsiunea de confirmare este una dintre cele mai răspândite „greşeli mentale”. De-a lungul timpului, prin evitarea punctelor de vedere opuse şi prin confirmarea credinţelor cu ajutorul televizorului şi a altor mijloace de informare, putem ajunge atât de încrezători în perspectiva noastră asupra lumii încât nu mai putem fi convinşi de o alta.

McRaney subliniază că vor exista întotdeauna oameni care vor oferi companiilor de publicitate o audienţă garantată formată din oameni care-şi doresc să le fie reconfirmată ideologia. Autorul recomandă să ne întrebăm întotdeauna dacă nu cumva facem parte din această audienţă. McRaney subliniază că, în ştiinţă, cercetătorii încearcă să se apropie de adevăr căutând dovezi care infirmă ipotezele lor şi sugerează că am putea folosi acelaşi mecanism pentru a ne testa propriile păreri.

3. Scurtătura disponibilităţii

Mitul: Înţelegem cum funcţionează lumea pe baza statisticilor şi a faptelor colectate în urma a numeroase exemple

Adevărul: Suntem mult mai predispuşi să credem că un fenomen este foarte răspândit dacă ne putem gândi la un singur exemplu şi ne este foarte greu să credem ceva de care nu am auzit până acum.

Dacă o persoană pe care o cunoaşteţi se îmbolnăveşte în urma unui vaccin antigripal, veţi fi mai predispus să nu vă vaccinaţi, deşi statisticile arată că vaccinul este unul foarte sigur. De altfel, dacă veţi vedea la televizor povestea unui caz izolat în care o persoană a murit în urma vaccinului, v-ar putea fi suficient ca să nu vă mai vaccinaţi niciodată. Pe de altă parte, dacă citiţi o ştire care vă anunţă că persoanele care consumă cârnaţi au şanse mai mari de a face cancer anal, veţi fi sceptic, pentru că nu ştiţi pe nimeni care să fi păţit acest lucru, iar cârnaţii sunt delicioşi. Tendinţa de a reacţiona mai rapid şi mai ferm atunci când o informaţie vă este familiară poartă numele de „scurtătura disponibilităţii” (availability heuristic).

Mintea umană este generată de un creier care s-a format în condiţii radical diferite de cele pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi în lumea modernă. De-a lungul ultimelor milioane de ani, oamenii petreceau majoritatea timpului în grupuri mai mici de 150  de persoane, iar ceea ce ştiam despre lume se baza pe exemplele din viaţa noastră de zi cu zi. Mass media, datele statistice şi descoperirile ştiinţifice nu sunt la fel de uşor de „digerat” ca lucrurile pe care le-am zărit cu ochii noştri. Vechea expresie „o să cred când o să văd” este transpunerea în cuvinte a scurtăturii disponibilităţii.

Politicienii folosesc acest mecanism mai tot timpul. Când unul relatează că „am vorbit cu o femeie din Vaslui, mamă a doi copii, care şi-a pierdut slujba din cauza reducerilor bugetare” sau un caz similar, el speră că folosirea acestei anecdote vă va convinge să fiţi de partea sa. Politicianul pariază că scurtătura disponibilităţii vă va influenţa să presupuneţi că acest exemplu este reprezentativ pentru un grup mare de persoane.

Este mult mai uşor pentru oameni să creadă ceva când le sunt prezentate exemple decât să accepte ceva prezentat sub forma unor numere sau a unor fapte abstracte (motiv pentru care moartea unui copil muşcat de câinii fără stăpân are un impact mai mare decât statistica ce arată că între 1 ianuarie şi 31 august 2013 au fost muşcaţi în Bucureşti 7.785 de adulţi şi 1.975 de copii).

Amos Tversky şi Daniel Kahneman au identificat scurtătura disponibilităţii într-o cercetare efectuată în 1973. Participanţii la studiu ascultau o înregistrare în care erau menţionate mai multe nume, dintre care 19 nume ale unor oameni celebri şi 20 de nume pe care voluntarii nu le mai auziseră niciodată. După ce au auzit numele, subiecţilor li s-a cerut să-şi amintească un număr cât mai mare de nume sau să le identifice dintr-o listă. Aproximativ 66% dintre persoane îşi aminteau mai multe nume celebre decât nume necunoscute, iar 80% dintre participanţii la studiu afirmau că listele cu nume cuprindeau mai multe nume celebre decât nume necunoscute. Studiul a arătat că o informaţie este procesată cu atât mai rapid cu cât este mai uşor disponibilă. De asemenea, cu cât este procesată mai rapid, cu atât este mai crezută de oameni, reducând totodată şansele ca alte informaţii să fie luate în seamă.

Atunci când cumpăraţi un bilet la loto 6/49 vă imaginaţi câştigând premiul cel mare la fel ca alţi oameni care au devenit celebri după ce numerele lor au fost extrase la tragerea la sorţi, deoarece persoanele care nu câştigă la loto nu sunt intervievate la televizor. Statisticile arată că aveţi şanse mai mari să fiţi implicat într-un accident rutier în drumul pe care îl faceţi până la Loto decât şansele de a cumpăra un bilet 6/49 câştigător, însă această informaţie nu vă este disponibilă. Nu gândiţi în statistici, ci în exemple şi în poveşti. Fie că este vorba de achiziţionarea unui bilet la loterie, frica de borelioză sau de violatori, folosiţi mai întâi scurtătura disponibilităţii şi abia apoi faptele. La fel ca majoritatea oamenilor, decideţi probabilitatea ca un eveniment viitor să aibă loc în funcţie de cât de uşor vi-l puteţi imagina, iar dacă aţi fost bombardat cu ştiri sau mintea v-a fost umplută cu temeri, aceste imagini vor eclipsa alte informaţii noi care v-ar putea contrazice crezurile.

4. Efectul persoanei care asistă

Mitul: Atunci când o persoană are o problemă, oamenii din jurul său se grăbesc să o ajute

Adevărul: Cu cât sunt mai mulţi martori la un moment dificil al unei persoane, cu atât este mai puţin probabil ca vreunul dintre ei să ajute.

Dacă vi s-ar strica automobilul şi aţi rămâne fără baterie la telefon, unde credeţi că aţi avea mai multe şanse să fiţi ajutaţi de cineva – pe un drum de ţară sau pe o stradă aglomerată? Cu siguranţă, veţi fi zărit de mai multe persoane pe o stradă aglomerată, pe când pe un drum de ţară aţi putea aştepta mult timp până când vă vede cineva. Aşadar, ce aţi alege? 

Studiile arată că aţi avea mai multe şanse să fiţi ajutaţi dacă aţi opri pe un drum de ţară. De ce? Aţi văzut vreodată vreun automobil oprit pe marginea drumului şi v-aţi gândit „aş putea să-l ajut, dar sunt sigur că o să oprească altcineva”? Acelaşi gând trece şi prin mintea altor persoane, şi astfel nimeni nu opreşte. Acest fenomen poartă numele de „efectul persoanei care asistă” (the bystander effect).

În 2000, un grup de bărbaţi tineri au atacat 60 de femei cu ocazia paradei din Central Park în New York. Deşi mii de persoane erau martore la eveniment, nimeni nu a sunat la poliţie. Cauza este acest efect – tendinţa de a ajuta o victimă scade atunci când ne aflăm într-un grup mare. Toată lumea se gândeşte că altcineva va face ceva până la urmă, astfel că toată lumea aşteaptă şi nimeni nu face nimic.

În 1970, psihologii Bibb Latane şi John Darley au conceput un experiment în care scăpau pe jos creioane sau monede. Uneori făceau acest lucru când erau într-un grup, alteori când erau cu o singură persoană. Cercetătorii au făcut acest lucru de 6.000 de ori şi au descoperit că erau ajutaţi în 20% din cazuri când erau într-un grup şi în 40% din cazuri când erau în compania unei singure persoane. Observând aceste rezultate, oamenii de ştiinţă au decis să mărească miza. Într-un alt experiment, cercetătorii le-au cerut participanţilor să completeze un chestionar. Cercetarea avea loc într-o cameră specială, iar la câteva minute după ce voluntarii începeau să completeze chestionarul, una dintre gurile de aerisire începea să umple camera cu fum.

Cercetătorii au desfăşurat două variante ale acestui experiment. În prima, în cameră se găsea un singur participant la studiu. În cea de-a doua, în cameră se mai găseau alţi doi voluntari. Oamenii de ştiinţă au descoperit că, atunci când erau singuri în cameră, participanţii la studiu se speriau şi părăseau camera în aproximativ 5 secunde. În schimb, atunci când erau în grupuri de 3 persoane, participanţii stăteau în medie 20 de secunde în încăpere înainte de a o părăsi. Când erau singuri, voluntarii se duceau să inspecteze aerisirea şi părăseau camera pentru a avertiza cercetătorii despre incident. Când erau în grup, însă, de multe ori voluntarii stăteau şi se uitau unul la celălalt până când fumul devenea atât de gros încât nu mai puteau vedea chestionarul. 

Rezultatele studiului sugerează că ruşinea joacă un rol în această reacţie. Cu alte cuvinte, voluntarul vede fumul, dar nu vrea să pară ciudat, astfel că aruncă o privire la altă persoană pentru a vedea ce face. Cealaltă persoană gândeşte la fel, dar niciuna nu reacţionează, astfel că cei doi nu se alarmează. A treia persoană vede că celelalte două persoane se comportă ca şi cum totul ar fi OK, astfel că nici ea nu se îngrijorează. Fiecare influenţează modul în care celelalte persoane percep realitatea prin intermediul unui fenomen intitulat „iluzia transparenţei”. Omul tinde să creadă că alte persoane pot să vadă ce gândeşte şi ce simte doar privindu-l. Astfel, credem că alte persoane văd că suntem îngrijoraţi de fum, dar de fapt ele nu văd acest lucru. După finalizarea experimentului, cercetătorii au discutat cu participanţii. Toţi raportau că erau îngrijoraţi, dar deoarece nimeni altcineva nu părea alarrmat, presupuneau că era de vină doar anxietatea lor.

Cercetătorii au conceput alt experiment pentru a explora în continuare acest fenomen. De această dată, voluntarii completau un chestionar în timp ce persoana care le solicitase acest lucru, o femeie, ţipa din cealaltă cameră că s-a rănit la picior. Când erau singuri în cameră, 70% dintre participanţi ieşeau ca să vadă ce se întâmplase. Când erau în grup, însă, doar 40% dintre participanţi s-au dus să verifice că totul este în ordine. Toate aceste cercetări arată că atunci când o persoană este singură sunt şanse mult mai mari ca ea să dea o mână de ajutor, deoarece responsabilitatea nu este diluată în grup.

Alte studii au arătat că efectul persoanei care asistă este şi mai pronunţat atunci când martorii cred că persoana care are nevoie de ajutor este rănită de cineva cunoscut ei. Lance Shotland şi Margaret Straw au arătat într-un experiment efectuat în 1978 că atunci când martorii vedeau un bărbat şi o femeie, luptându-se, aceştia nu interveneau dacă femeia ţipa „nu ştiu de ce m-am căsătorit cu tine!”. În schimb, dacă ţipa „nu te cunosc”, martorii interveneau în 65% din cazuri. Multe alte studii au arătat că este nevoie ca o singură persoană să sară în ajutor, pentru ca alţii să-i urmeze exemplul. Fie că este vorba de donat sânge, de pus bani în pălăria unui muzician ambulant sau de oprirea unui hoţ, oamenii se grăbesc să ajute după ce văd că o altă persoană se implică.

Un alt exemplu fascinant este oferit de experimentul Bunului Samaritean, efectuat în 1973 de psihologii Bibb Latane şi John Darley. Cei doi au adunat un grup de studenţi de la Seminarul Teologic de la Princeton şi le-au cerut să pregătească un discurs pe tema parabolei Bunului Samaritean din Biblie. Ideea de bază a parabolei este aceea de a ajuta oamenii atunci când au nevoie. În Evanghelia după Luca, Iisus povesteşte discipolilor săi despre un călător care este jefuit şi bătut, fiind lăsat să moară pe marginea unui drum. Un preot şi un alt bărbat trec pe lângă el şi îl ignoră, însă un samaritean se opreşte să-l ajute, deşi victima era un evreu, iar samaritenii şi evreii nu se înţelegeau prea bine. După ce au completat câteva chestionare care le-au reamintit de parabola din Biblie, cercetătorii le-au spus unor studenţi că trebuie să ţină discursul pregătit într-o altă clădire din campus şi că au întârziat. Altor studenţi, din alte grupuri, cercetătorii le-au spus că au suficient timp până când trebuie să ţină discursul. În drumul spre clădirea în care trebuiau să ţină prelegerea, cercetătorii pregătiseră o surpriză pentru studenţi: un actor care era întins pe jos, pretinzând că este bolnav şi că are nevoie de ajutor. În mod interesant, dintre studenţii cărora cercetătorii le spuseseră că au suficient timp până când trebuie să ţină discursul, 60% s-au oprit să ajute persoana bolnavă. În schimb, dintre cei ce erau în întârziere, doar 10% au dat o mână de ajutor, iar unii dintre ei chiar au sărit peste actor în drumul grăbit spre clădirea unde doreau să ajungă.

Aşadar, concluzia este că nu suntem prea deştepţi atunci când vine vorba de ajutat alte persoane. Într-o cameră aglomerată sau într-o zonă publică vă puteţi aştepta ca oamenii să îngheţe şi să se uite unul la celălalt într-o situaţie de criză. Ştiind acest lucru, ar trebui să fiţi întotdeauna prima persoană care se detaşează de grup şi oferă o mână de ajutor – sau care încearcă să scape de situaţia de criză – pentru că nimeni altcineva nu va acţiona.

5. Efectul Dunning-Kruger

Mitul: Puteţi prezice cât de bine vă veţi descurca într-o situaţie.

Adevărul: De fapt sunteţi destul de nepriceput atât în a vă estima competenţa, cât şi în a anticipa dificultatea unei sarcini complexe

Imaginaţi-vă că sunteţi foarte pricepuţi la un joc – fie că este vorba de şah, poker sau de Counter Strike. Jucaţi acest joc tot timpul cu prietenii dumneavoastră şi câştigaţi de fiecare dată. Deveniţi atât de bun încât vă gândiţi că aţi putea câştiga un turneu. Vă înscrieţi la prima competiţie regională şi pierdeţi în primul tur, descoperind că nu sunteţi pe cât de bun credeaţi. În tot acest timp credeaţi că sunteţi unul dintre cei mai buni, când de fapt eraţi un amator. Acesta este efectul Dunning-Kruger şi este un element de bază al naturii umane.

Cercetarea care a dat numele acestui efect a fost realizată de Justin Kruger şi David Dunning la Universitatea Cornell în 1999. Oamenii de ştiinţă rugau studenţii să efectueze teste de logică şi de umor şi apoi le solicitau să-şi evalueze singuri lucrările. Per total, studiul arăta că nu suntem foarte pricepuţi în a ne evalua propria competenţă.

Alte studii efectuate pe această temă au arătat că efectul este ceva mai nuanţat. Cu cât suntem mai pricepuţi, cu atât am exersat mai mult respectiva abilitate şi cu cât avem mai multă experienţă, cu atât suntem mai pricepuţi în a ne compara cu alţii. Pe de altă parte, cu cât ştim mai puţin şi cu cât am practicat mai puţin respectiva activitate, cu atât suntem mai nepricepuţi în a ne evalua capacităţile. Charles Darwin a sintetizat acest fenomen în următorul aforism: „ignoranţa generează încredere mult mai frecvent decât cunoaşterea”.

Pe măsură ce avansăm de la gradul de novice la cel de amator, apoi spre cel de expert şi ulterior de maestru, graniţele dintre etape sunt greu de recunoscut. Cu cât ajungem mai departe, cu atât progresul este mai lent. Cu toate acestea, timpul necesar pentru a trece de la etapa de novice la cea de amator este foarte scurt, iar aici efectul Dunning-Kruger este cel mai pronunţat. Lumea se aşteaptă ca progresul să continue în acelaşi ritm accelerat, însă acest lucru nu se va întâmpla. 

Fiecare om are parte de efectul Dunning-Kruger din când în când. De altfel, a ne recunoaşte greşelile şi slăbiciunile în fiecare moment nu este o experienţă plăcută. Senzaţia de incompetenţă este paralizantă, astfel că efectul Dunning-Kruger se găseşte în celălalt capăt al spectrului faţă de depresie, care generează o insecuritate ce poate avea un efect paralizant.

Totuşi, putem preveni efectele negative ale fenomenului Dunning-Kruger. Dacă dorim să devenim cu adevărat buni la ceva, trebuie să exersăm şi să fim atenţi la rezultatele celor care şi-au dedicat toată viaţa acelui domeniu. Prin compararea rezultatelor vom rămâne cu picioarele pe pământ.

6. Sofismul unei lumi drepte (The Just-World Fallacy)

Mitul: Oamenii care au probleme în viaţă au făcut ceva ca să merite acest lucru.

Adevărul: Beneficiarii norocului nu au făcut nimic ca să îl merite, iar oamenii răi de multe ori scapă fără a suferi consecinţe neplăcute

O femeie iese în club purtând tocuri şi o fustă scurtă. Bea puţin cam mult şi pleacă spre casă în direcţia greşită. Se pierde într-un cartier rău-famat şi este violată. 

Are vreun pic de vină? Este vina ei că a fost violată? Cumva cerea acest lucru?

Oamenii răspund de multe ori „da” la aceste trei întrebări atunci când sunt confruntaţi cu scenarii similare în studiile efectuate de cercetători. Atunci când auziţi despre o situaţie în care speraţi să nu vă găsiţi vreodată, veţi tinde să daţi vina pe victimă, nu pentru că sunteţi o persoană groaznică, ci pentru că vreţi să credeţi că sunteţi suficient de inteligent(ă) ca să evitaţi o soartă similară. De aceea acordaţi importanţă excesivă unui aspect din comportamentul victimei, pe care nu l-aţi reproduce niciodată. Adevărul, însă, este că violul nu depinde aproape niciodată de comportamentul victimei. De regulă, violatorul este o persoană cunoscută victimei, iar îmbrăcămintea sau comportamentul acesteia nu are nicio relevanţă. Violatorul este întotdeauna cel ce poartă vina, însă majoritatea campaniilor de prevenire a violurilor se adresează femeilor, nu bărbaţilor. Mesajul, pe scurt, pare să fie „nu face ceva ce-ar putea duce la un viol”.

Este un lucru normal în operele de ficţiune ca tabăra bună să câştige, iar oamenii răi să piardă. Aşa vreţi şi dumneavoastră să percepeţi lumea – justă şi dreaptă. În psihologie, tendinţa de a crede că aşa funcţionează lumea în realitate poartă numele de „sofismul lumii drepte” (the just-world fallacy).

Mai exact, această denumire se referă la tendinţa de a reacţiona la anumite situaţii cutremurătoare, cum ar fi viaţa pe străzi sau dependenţa de droguri, prin a crede că persoanele afectate au făcut ceva ca să le merite. „Sofismul lumii drepte” ajută oamenii să-şi construiască o senzaţie falsă de siguranţă. Oamenii vor să simtă că au control, astfel că presupun că dacă vor evita comportamentele negative, nu vor fi răniţi. Cu alte cuvinte, vă simţiţi mai în siguranţă dacă sunteţi de părere că persoanele care au un comportament nepotrivit ajung pe stradă, violate sau răpite.

Într-un studiu efectuat în 1966 de Melvin Lerner şi Carolyn Simmons, 72 de femei urmăreau cum o femeie rezolva probleme, iar atunci când greşea îi erau administrate şocuri electrice. De fapt, femeia pretindea că-i sunt administrate şocuri electrice, însă participantele la studiu nu ştiau acest lucru. Când au fost rugate să o descrie pe femeia „pedepsită” cu şocuri electrice, multe dintre femeile participante la studiu o descriau prin intermediul trăsăturilor negative: îi condamnau caracterul şi înfăţişarea şi spuneau că merită să fie pedepsită.

Lerner preda o clasă despre societate şi medicină şi observase că mulţi dintre studenţii săi credeau că oamenii săraci sunt de fapt nişte leneşi care vor să primească bani fără să muncească. De aceea, profesorul a conceput alt studiu în care doi bărbaţi rezolvau câteva puzzle-uri. La final, unul dintre cei doi primea în mod aleatoriu o sumă mare de bani. Cercetătorii le-au spus participanţilor la studiu, care observau acest lucru, că banii au fost alocaţi absolut întâmplător. Cu toate acestea, când li s-a cerut ulterior voluntarilor să evalueze cei doi bărbaţi, participanţii la studiu spuneau despre bărbatul care a primit suma de bani că e mai deştept, mai talentat, mai eficient în rezolvarea puzzle-urilor şi mai productiv. Studiul lui Lerner a fost repetat de sute de ori în deceniile care au trecut, iar psihologii au ajuns mereu la aceeaşi concluzie: vrem ca lumea să fie dreaptă şi atunci pretindem că este.

Această eroare cognitivă este, cel mai probabil, prezentă în toate minţile umane. Într-un studiu publicat în 2010 de Robert Thornberg şi Sven Knutsen de la Universitatea Linkoping din Suedia, cercetătorii au cerut unui grup de adolescenţi să explice care sunt cauzele agresiunilor din şcoli. Deşi majoritatea studenţilor spuneau că bătăuşii sunt cruzi şi dornici de putere, 42% dădeau vina pe victimă pentru că era o ţintă uşoară. Acum întrebaţi-vă singuri – atunci când eraţi la şcoală şi vedeaţi un bătăuş luând la bătaie un elev, vă gândeaţi că victimele ar trebui să ia măsuri şi să nu mai fie atât de uşor de dominat? În filmele în care apar bătăuşi, personajul principal învaţă mereu cum să ia atitudine şi să reacţioneze. Bătăuşii pierd doar atunci când victima îşi asumă responsabilitatea. Studiile arată că oamenii ştiu că bătăuşii sunt persoanele rele, dar acceptă acest lucru ca pe ceva ce nu poate fi schimbat. În schimb, victimele au puterea de a-şi opri propria neplăcere. 

În adâncul sufletului, oamenii vor să creadă că munca şi virtutea vor duce la succes, iar răul şi manipularea la eşec, astfel că „edităm” lumea din jurul nostru pentru a se potrivi cu aşteptările noastre. Psihologul Jonathan Haidt afirmă că multe persoane care nu cred în mod conştient în conceptul de „karma” au în subconştient o versiune a acestui concept în care cred. Fără să vrea, oamenii cred că bogaţii merită ceea ce au. Oamenii cred că, într-o bună zi, toată karma bună pe care o generează îi va ridica şi pe ei în ierarhia socială, unde se vor alătura celorlalţi care au ce merită.

De ce gândesc oamenii aşa? Psihologii nu au un răspuns clar. Unii spun că este pentru a putea prezice mai bine rezultatul comportamentului nostru sau pentru a ne simţi mai siguri de deciziile luate în trecut. Este nevoie de mai multe cercetări pentru a afla răspunsul, însă un lucru este sigur: ne-ar plăcea să trăim într-o lume în care cei buni câştigă şi cei răi pierd, însă nu este aşa.

Totuşi, spune McRaney, nu ar trebui să fim descurajaţi de acest lucru. Putem să acceptăm că viaţa e nedreaptă şi totuşi să ne bucurăm de ea. Nu controlăm toate aspectele vieţii noastre, însă există un element semnificativ asupra căruia avem autoritate completă. Trebuie să nu uităm, însă, că faptul că lumea este nedreaptă şi că nu alegem unde ne naştem, astfel că mulţi oameni au parte de probleme sau se bucură de opulenţă fără a avea un merit pentru acest lucru. Dacă vom crede că lumea este justă şi dreaptă, oamenii care au nevoie de ajutor nu vor avea niciodată parte de el. Chiar dacă suntem responsabili pentru acţiunile noastre, trebuie să înţelegem că vina pentru actele cumplite aparţine doar făptaşului şi niciodată victimei. Nimeni nu merită să fie violat, bătut, jefuit sau ucis. Pentru ca lumea să devină mai dreaptă trebuie să facem ca răului să-i fie greu să prospere, iar acest lucru nu-l putem face doar prin reducerea numărului de potenţiale ţinte.

7. Cogniţia încarnată

Mitul: Părerile tale despre oameni şi evenimente se bazează pe o evaluare obiectivă

Adevărul: Traducem percepţiile fizice în cuvinte, iar apoi credem acest cuvinte

Imaginaţi-vă următoarea scenă: vă daţi jos zăpada de pe umeri şi intraţi în casă, unde focul trosneşte în colţul camerei. Vă puneţi un pulover, luaţi în mână o cană cu vin fiert şi vă aşezaţi pe un scaun confortabil lângă şemineu. Sună plăcut?

Poate părea ciudat, dar oamenii gândesc în metafore – cuvinte precum „cald” sau „rece”, „rapid” sau „lent”, „luminos” sau „întunecat”, „dur” sau „moale”. Aceste cuvinte au două înţelesuri. „Rece” poate fi o senzaţie fizică sau o stare de spirit. „Întunecat” poate fi o nuanţă a unei culori sau modul în care percep o melodie. „Dur” poate caracteriza o tehnică de negociere sau spătarul unui scaun.

Scena descrisă mai sus este caldă — caldă din punct de vedere fizic — şi,  ca rezultat, toate interacţiunile şi observaţiile într-un asemenea context vor fi interpretate drept calde din punct de vedere emoţional. Senzaţiile calde aduc în minte asocieri cu cuvinte care includ căldura, iar acele gânduri ne stimulează să ne comportăm într-o manieră ce poate fi descrisă metaforic drept „caldă”.

În 2008, Lawrence Williams şi John Bargh au efectuat un studiu în care mai mulţi oameni cunoşteau nişte străini. O parte din voluntari au fost rugaţi să ţină în mâini o ceaşcă de cafea fierbinte, iar ceilalţi o ceaşcă cu cafea cu gheaţă. Mai târziu, când au fost rugaţi să evalueze personalitatea străinului, cei care au ţinut în mâini cana fierbinte spuneau că acesta era simpatic, generos şi grijuliu. În schimb, cei ce avuseseră în mână o ceaşcă rece spuneau despre aceeaşi persoană că este dificilă şi distantă. 

Numeroase alte cercetări atestă prezenţa acestui fenomen. Percepeţi oamenii cu haine strălucitoare ca fiind prietenoşi şi inteligenţi („străluciţi”), iar pe oamenii care vorbesc lent îi consideraţi mai puţin inteligenţi („lenţi”). Metaforele folosite în cultura de care aparţineţi vă schimbă modul în care percepeţi lumea din jur. De asemenea, senzaţia tactilă reprezintă o manifestare puternică a acestui fenomen — modul în care lucrurile se simt pe piele se traduce în modul în care le percepeţi emoţional.

Într-un studiu efectuat în 2010 de Josh Ackerman şi Christopher C. Nocera, voluntarii pretindeau că efectuează un interviu de angajare. Cercetătorii au descoperit că participanţii la studiu îşi luau misiunea mai în serios şi considerau CV-urile mai impresionante dacă acestea erau ataşate de clipboard-uri mai grele. CV-urile care erau ataşate de un clipboard ce cântărea mai puţin erau considerate mai puţin calificate pentru slujba oferită. Aşadar, senzaţia fizică de greutate era transferată asupra importanţei CV-urilor. 

Acest efect este speculat şi de regizori. Data viitoare când veţi urmări un film, observaţi cum marii realizatori vă induc metafore în minte astfel încât să interpretaţi scenele cu emoţiile pe care aceştia vor să le simţiţi. Dacă încăperea în care se găsesc personajele este goală şi tăcută, veţi percepe personajele ca fiind distante şi singuratice. Dacă unghiul de filmare este strâmb, veţi percepe situaţia sau personajul înfăţişat ca în neregulă. De curând, specialiştii în neuromarketing au început să analizeze aceste reacţii imperceptibile pentru a vinde mai multe produse.

Aşadar, data viitoare când doctorul vă pune un stetoscop rece pe piept, amintiţi-vă că nu sunteţi chiar atât de deştept înainte să presupuneţi că este o persoană distantă. De asemenea, dacă cineva vă invită la o cafea, amintiţi-vă că ceaşca fierbinte din palme vă poate schimba modul în care inima dumneavoastră reacţionează la zâmbetul acelei persoane.

8. Senzaţia de neajutorare dobândită

Mit: Dacă vă aflaţi într-o situaţie neplăcută, veţi face tot ce vă stă în putinţă să scăpaţi

Adevărul: Dacă aveţi senzaţia că nu sunteţi în controlul propriului destin, veţi renunţa şi veţi accepta situaţia în care vă aflaţi

În 1965, psihologul Martin Seligman a început să şocheze câini.

Seligman dorea să continue cercetările lui Pavlov, cercetătorul celebru pentru faptul că făcea câinii să saliveze atunci când auzeau un clopoţel. Seligman dorea să se îndrepte în direcţia cealaltă, astfel că atunci când se auzea clopoţelul, câinii nu primeau mâncare, ci un şoc electric. Pentru a-i imobiliza în timpul experimentului, el îi ţinea într-un ham. După ce deprindeau asocierea, câinii erau puşi într-o cutie mare care era dotată cu un mic gard ce o împărţea în două jumătăţi. Seligman se aştepta ca atunci când câinele activa clopoţelul acesta să sară în cealaltă parte a cutiei, încercând să scape, dar animalul nu făcea acest lucru. Pur şi simplu stătea pe loc şi se pregătea de şoc. Seligman aplica şocul electric, dar animalul tot nu se mişca, ci rămânea pe loc şi accepta şocul. Când cercetătorul a pus un câine nou în cutie, acesta a sărit gardul.

Noi, oamenii, suntem la fel ca aceşti câini.

Dacă aţi avut parte de momente groaznice de-a lungul vieţii, cu timpul v-aţi convins că nu există cale de scăpare, iar atunci când vă este oferită o cale de scăpare, nu acţionaţi, ci deveniţi un nihilist care crede că totul e inutil.

Studiile efectuate pe oamenii care suferă de depresie arată că aceştia de multe ori cedează şi nu mai încearcă să îşi îmbunătăţească situaţia. Oamenii obişnuiţi vor da vine pe surse externe atunci când au problemă, de exemplu când pică la un examen. Ei vor spune că profesorul e un nemernic sau că nu au reuşit să doarmă destul. În schimb, oamenii deprimaţi vor da vina pe ei înşişi şi vor presupune că sunt stupizi. Seligman denumeşte aceste fenomen „stilul explicativ”. Specialistul afirmă că percepem evenimentele care ne afectează viaţa în 3 moduri: personal, permanent şi universal. Dacă dăm vina pe noi sau pe forţe în afara controlului nostru, ne doare. Dacă credem că situaţia nu se va schimba niciodată, tristeţea e mai mare decât dacă avem senzaţia că mâine va fi mai bine. Dacă credem că problemele noastre ne afectează fiecare element al existenţei noastre, şi nu doar un singur aspect, atunci ne vom simţi chiar mai rău. Cu cât stilul explicativ la care apelăm este mai pesimist, cu atât este mai probabil să avem senzaţia de neajutorare dobândită.

Mergeţi la vot? Dacă nu, este cumva din cauză că sunteţi de părere că nimic nu se schimbă, că toţi politicienii sunt groaznici sau că un vot din câteva milioane nu contează? Toate aceste explicaţii sunt manifestări ale fenomenului de neajutorare dobândită. Atunci când femeile bătute, ostaticii, copiii abuzaţi sau prizonierii refuză să evadeze din situaţia în care se află, cauza este faptul că au acceptat că este inutil să mai încerce. 

Orice perioadă extinsă marcată de emoţii negative poate conduce la cedarea în faţa disperării şi la acceptarea sorţii. Dacă veţi fi singur pentru o perioadă îndelungată, veţi decide că singurătatea este un dat al vieţii şi veţi da cu piciorul oportunităţilor de a cunoaşte alte persoane. 

Senzaţia de pierdere a controlului este chiar mai gravă decât ne putem imagina. Acest lucru este demonstrat de un alt experiment efectuat de Seligman, în care a aplicat grefe cu celule canceroase pe şobolani, pentru ca aceştia să dezvolte tumori letale. După ce a făcut acest lucru, şoarecilor le-au fost administrate şocuri electrice, însă unii aveau şansa de a scăpa de această tortură prin apăsare unei clapete. La o lună distanţă, 63% dintre şoarecii care avuseseră oportunitatea de a evada eliminaseră tumoarea. În schimb, 54% dintre şoarecii care nu fuseseră expuşi la şocuri electrice scăpaseră de tumori. În cazul şoarecilor care fuseseră trataţi cu şocuri şi care nu aveau şansa de a evada, doar 23% scăpaseră de tumori. Cu alte cuvinte, şoarecii care suferă de cancer mor mai repede dacă sunt puşi într-o situaţie fără de scăpare.

Un studiu efectuat în 1976 de Ellen Langer şi Judith Rodin a arătat că în azilele de bătrâni în care conformitatea şi pasivitatea sunt încurajate, iar oamenilor le sunt îndeplinite toate poftele, sănătatea pacienţilor înregistrează un declin rapid. În schimb, dacă aceiaşi pacienţi primesc responsabilităţi şi posibilitatea de a face alegeri, aceştia rămân sănătoşi şi activi. Cercetarea a fost repetată în închisori, unde s-au înregistrat rezultate similare. Atunci când prizonierii erau lăsaţi să-şi mute mobila şi să controleze televizorul, aceştia se îmbolnăveau mai rar şi nu mai iscau revolte. Cercetările efectuate în adăposturile pentru oamenii străzii arătau că în cazul în care aceştia nu puteau să aleagă patul în care să doarmă sau ce să mănânce, era mai puţin probabil să încerce să obţină o slujbă sau să-şi găsească o casă. Aşadar, când reuşim să îndeplinim cu succes sarcinile minore, sarcinile grele par mai uşor de rezolvat. Dacă nu putem să rezolvăm nici sarcinile minore, totul pare mai greu.

De ce există acest fenomen ciudat? Cercetătorii cred că el se datorează unui instinct prezent în toate organismele de pe Terra: aceea de a conserva resursele. Dacă nu putem scăpa de o sursă de stres, suntem supuşi la şi mai mult stres, iar această buclă de feedback generează în cele din urmă o oprire automată. În cel mai rău caz, credem că dacă vom continua să ne zbatem, vom muri. Dacă ne oprim din zbatere, există şansa ca stimulul negativ să dispară de la sine.

În fiecare zi poţi simţi că nu ai control asupra forţelor care-ţi afectează viaţa - slujba, guvernul, depresia, situaţia financiară. Acest lucru te face să organizezi „mini-revolte”: îţi schimbi soneria telefonului, culoarea părului, colecţionezi timbre. Alegi.

Alegerile, indiferent cât de mici, pun o piedică în calea senzaţiei de neajutorare. Cu toate acestea, nu ne putem opri aici. Trebuie să luptăm şi să învăţăm să eşuăm cu mândrie. Eşecurile dese sunt singura cale prin care putem obţine ceea ce vrem de la viaţă. În afară de moarte, destinul nu este implacabil. Aşadar, nu eşti chiar aşa deştept, dar eşti mai deştept decât câinii sau şobolanii. Nu ceda încă.