Pantofi, jucării plutitoare şi cercetări oceanografice

Căzut în apa mării, containerul cu
jucării s-a spart – probabil izbindu-se de corpul navei – şi cele
28.000 de broscuţe verzi, castori roşii, ţestoase albastre şi
răţuşte galbene s-au răspândit în apa învolburată. Spre deosebire
de multe alte jucării de baie, acestea nu aveau nici un orificiu,
astfel încât au plutit… şi au plutit… şi au plutit… iar unele
dintre ele mai plutesc şi în ziua de azi, în timp ce oamenii de
ştiinţă aşteaptă cu sufletul la gură vestea că încă una dintre
aceste supravieţuitoare a ajuns la ţărm.

• Poluarea cu metan, acum mai ușor de observat ca niciodată din spațiu
• Musculițele care zboară în jurul fructelor nu sunt muște de fructe. Cum să scăpăm de ele?

Jucăriile plutitoare devin „instrumente
ştiinţifice”

De ce sunt aceste jucărioare de
plastic atât de interesante pentru oamenii de ştiinţă? Pentru că,
în călătoria lor de mii de kilometri, aceste obiecte ajută la
lămurirea unor importante probleme de geografie şi ecologie. Deşi
aflate într-o imensitate de ape, plutind, ani în şir, aparent la
voia hazardului, în realitate, ele nu rătăcesc la întâmplare: sunt
purtate în anumite direcţii, urmând anumite rute. Asta pentru că
apele Oceanului Planetar se mişcă şi ele după anumite reguli –
multă vreme misterioase, dar acum tot mai bine înţelese – în acord
cu anumite caracteristici ale planetei. Curenţii oceanici –
imaginaţi-vi-le ca pe nişte fluvii care ar curge prin ocean – îşi
duc apele spre anume locuri de pe Pământ, unde apele se adună,
formând un fel de vârtejuri lente, dar de proporţii uriaşe –
mişcări rotatorii cărora specialiştii le-au dat numele de giruri
oceanice.

11 astfel de giruri au fost
inventariate până acum de oamenii de ştiinţă, iar una dintre
metodele folosite pentru studierea lor se bazează pe obiectele
plutitoare.

O metodă tradiţională constă în
eliberarea controlată, în ocean, a unui anumit număr (500-1000) de
sticle marcate; punctele de pe glob în care sunt recuperate, odată
ajunse la ţărm, precum şi timpul scurs până la sosirea lor la mal,
dau specialiştilor informaţii asupra traseului şi vitezei cu care
au călătorit şi, prin urmare, asupra traseului şi vitezei
curenţilor oceanici.

În acest context, eliberarea,
dintr-odată, a 28.000 de obiecte plutitoare a fost mană cerească
pentru cercetătorii ce studiază oceanul folosind acestă metodă.
Îndată ce au afllat de incident, oceanografii americani Curtis
Ebbesmeyer şi James Ingraham, care lucrau la elaborarea unui model
al curenţilor oceanici de suprafaţă, au început să le
urmărească.

La zece luni după incidentul din
ianuarie 1992, primele jucării plutitoare au început să sosească la
ţărm – anume în Alaska, la 3.200 de km de locul unde căzuseră în
mare. Zece animăluţe de plastic au fost găsite de un
beachcomber în noiembrie 1992, apoi alte 20, iar până în
august 1993, de-a lungul ţărmului estic al Golfului Alaska fuseseră
găsite vreo 400, reprezentând o rată de recuperare de 1,4%.

Coordonatele punctelor în care au
fost găsite au fost introduse în computer, în cadrul modelului
OSCUR (Ocean Surface Currents Simulation) elaborat de James
Ingraham, colegul lui Curtis Ebbesmeyer, model ce foloseşte date
(adunate începând din 1967) privind presiunea atmosferică, pentru a
calcula direcţia şi viteza vânturilor deasupra oceanului planetar
şi, astfel, parametrii curenţilor oceanici de suprafaţă.

Acest model s-a dovedit util atât
pentru organizarea activităţilor de pescuit oceanic, cât şi pentru
prevederea mişcărilor unor obiecte pierdute în ocean.
Acum, că exista un model ştiinţific pe care să se sprijine, cei doi
oceanografi au putut prevedea când şi unde urmau să apară la mal
alte loturi de jucării plutitoare şi să emită ipoteze bine
argumentate privind traseul acestora. Atât de importante s-au
dovedit aceste mici jucării în clarificarea informaţiilor privind
curenţii oceanici de suprafaţă încât, în 2003, The First Years
Inc., firma americană care fabricase cele 28.000 de jucării
devenite celebre, a oferit câte o recompensă de 100 USD pentru
fiecare jucărie din lotul respectiv, recuperată în Canda, Islanda
sau New England (pe coasta estică a SUA).

De la un capăt la altul al
lumii

Mânate de curenţi, jucăriile de
plastic au străbătut trasee diferite, grupuri-grupuri urmând unul
sau altul dintre circuitele trasate pe hărţi de către oceanografi.
Au ajuns până în Hawaii, America de Sud, Australia; unele au plutit
spre nord, până în Oceanul Arctic, unde au rămas prinse în gheaţă;
altele, însă, au reuşit, cumva, să-şi croiască drum până în
Atlantic, ajungând pe ambele sale ţărmuri, în Newfoundland (vest)
ca şi în Scoţia (est).
Multe dintre ele călătoresc încă. Cele mai faimoase sunt, probabil,
cele aproximativ 2.000 (după estimările lui Ebbesmeyer) ajunse în
girul nord-pacific, un loc de întâlnire a curenţilor oceanici,
aflat între Japonia şi Alaska.

Jucăriile plutitoare l-au ajutat pe
Curtis Ebbesmeyer să înţeleagă lucruri importante despre curenţii
marini. Despre girul nord-pacific se ştia că există, dar, spune
Ebbesmeyer, „până când n-au intrat în joc răţuştele, nu ştiam cât
durează parcurgerea întregului circuit. Era ca şi cum am fi ştiut
că o anumită planetă există în Sistemul Solar, dar n-am fi ştiut
cât timp îi ia să îşi parcurgă orbita. Acum ştim: aproximativ trei
ani.”

Aşadar, ce-am învăţat de la răţuştele şi broscuţele de
plastic pierdute în marea cea mare în urmă cu 19 ani?

• Am aflat multe despre curenţii
  oceanici şi avem azi un model mai precis, mai detaliat, al
  traseelor acestora, ceea ce ajută industria de pescuit, navigaţia,
  operaţiunile de salvare etc.
• Ne-am lămurit – cei care nu
  credeau – cât de periculos e plasticul pentru mediu, datorită marii
  sale rezistenţe în timp. Aceste jucării călătoresc de aproape 20
  ani pe mare, scăldate continuu în apa sărată (în stare să corodeze
  fierul) şi totuşi, sunt încă în bună stare. Unele s-au decolorat
  (castorii şi răţuştele şi-au pierdut culorile), dar rezistă încă.
  Bucăţile de
  plastic înghiţite de balene şi păsări marine rezistă la fel de
  bine; cele care nu rezistă sunt nefericitele animale, care mor
  otrăvite sau cu stomacul perforat de „îmbucăturile” necomestibile
  pe care le luaseră drept hrană.
• Aşa cum subliniază Donovan Hohn,
  autorul unei cărţi numite Moby-Duck, consacrată călătoriei
  jucăriilor, trebuie luate în serios pierderile de încărcături ale
  vaselor, ca un factor important de poluare. De obicei, acestea nu
  prea sunt luate în calcul, dar cercetările recente arată că ele
  contribuie în mod deloc neglijabil la acumularea de deşeuri în
  apele oceanice. Încă puţin studiat, acest fenomen are totuşi
  importanţa lui. Transportate în containere enorme, mărfurile pot
  cădea în mare în cantităţi foarte mari. Fie că se scufundă, fie că
  se sparg şi îşi împrăştie conţinutul, aceste containere (cu obiecte
  din plastic, ţigări, încălţăminte şi cine mai ştie câte alte
  mărfuri) sunt factori de poluare şi de risc pentru fauna
  marină.

Bine cel puţin că incidentul din 1992 a adus şi oarece foloase,
prin faptul că a contribuit la cunoaştere. Altfel, rămâne tot un
fel de „deversare”, o poluare cu plastic care, după aproape două
decenii, persistă în natură, rezistând vremii. Straşnică invenţie,
plasticul ăsta, dacă te gândeşti. Bineînţeles, are laturi bune, dar
şi rele. Ca orice lucru făcut de om.