Prima pagină Stiinta

In cautarea a ceea ce suntem

Mihaela Stanescu | 01.19.2007 | ● Vizualizări: 399
In cautarea a ceea ce suntem     In cautarea a ceea ce suntem + zoom
Galerie foto (1)

Am parcurs un drum lung de la pestera si de la uneltele din piatra la zgarie-norii si navetele spatiale de astazi. O aventura care dureaza de milioane de ani si care inca nu s-a incheiat. Cum am inceput si ce ne asteapta?

Evolutia pe scurt
Ce stim, ce nu stim, ce am mai dori sa stim…


Cum am putea sti? Elementele pe care ne sprijinim cunoasterea sunt fragmente de oase sau bucati de pietre. Iar unele nici nu stim ce sunt… Descoperirea cate unui schelet aproape complet, asa cum au fost Lucy si Baiatul de la Turkana, reprezinta exceptiile fericite care imping inainte, in chip spectaculos, cercetari ce pana in acel moment inaintasera cu pasi marunti si sovaielnici. Si tocmai aceste spectaculoase descoperiri sunt cele care intretin curajul cercetatorilor de a merge inainte. Cu pasi mici cel mai adesea, uneori cu cate un salt acrobatic, aventura cunoasterii continua.

Antropologia este o stiinta in plin avant si, totodata, plina de taine. Dovezile gasite pot fi interpretate in fel si chip, iar lupta de idei este apriga si neincetata. Dar tocmai aceasta lupta, care-i incita pe savanti sa elaboreze noi ipoteze si sa caute noi dovezi pentru a le verifica, este motorul care dinamizeaza cercetarea. Asertiunea „Din contradictii se naste progresul“ nu-i nicaieri mai adevarata decat in stiinta.

Acum, ca ne-am recunoscut limitele, sa rezumam ceea ce stim.
In urma cu circa patru milioane de ani, in Africa, aridizarea climei a produs o schimbare dramatica a peisajului, padurile facand loc savanelor. Primatele adaptate la viata in padure au fost nevoite sa-si schimbe modul de trai. Se crede ca asa s-a ajuns la „ridicarea in picioare“ si apoi la mersul biped: din nevoia de a vedea departe in spatiile deschise. Trecerea la mersul biped a avut mai multe consecinte. In primul rand, membrele anterioare (acum membre superioare) au devenit libere sa se ocupe de altceva decat sa sprijine corpul pe timpul mersului. Astfel, folosirea uneltelor a devenit mult mai intensa si mai rafinata. Subliniez: aceasta activitate s-a intensificat si s-a rafinat, nu a aparut atunci, intrucat avem motive sa credem ca si stramosii primatelor bipede foloseau unelte. Faptul ca azi maimutele antropoide, rudele noastre cele mai apropiate din regnul animal, folosesc unelte este un punct de pornire pentru ipoteza ca utilizarea uneltelor ar fi precedat momentul in care oamenii s-au desprins de celelalte primate, apucand-o pe un drum evolutiv propriu.

Dar cine sunt „martorii“ nostri?
Ce gasesc cercetatorii care cauta urmele evolutiei omului? In primul rand, schelete fosilizate. Cel mai adesea, e vorba despre fragmente: o bucata de craniu, un femur, o coasta, o portiune din osul bazinului. Alteori, pot fi descoperiti dinti, care dau indicatii asupra regimului alimentar si asupra varstei. In cazurile fericite, se descopera cate un craniu intreg sau aproape intreg, asa cum s-a intamplat cu cel de Paranthropus boisei, gasit in Tanzania. Cele mai spectaculoase descoperiri sunt, fireste, cele ale unor schelete aproape complete. Astfel, in 1974, in Etiopia a fost scos la lumina scheletul unei tinere femele pe care savantii au botezat-o Lucy. Scheletul, cu o vechime de 3,2-3,5 milioane de ani, apartinea unei primate cu inaltimea de circa 1 metru, reprezentand o treapta timpurie in evolutia primatelor antropoide:

Australopithecus afarensis.
In 1984, a avut loc extraordinara descoperire a unui schelet de  Homo erectus, prima specie de hominid despre care se crede ca, aparuta in Africa acum cca 1.800.000 de ani, s-a raspandit spre Asia si Europa. Scheletul era al unui individ tanar si a fost botezat Baiatul de la Turkana, dupa numele lacului din Kenya in apropierea caruia a fost descoperit.

Una dintre cele mai vechi si mai spectaculoase descoperiri este cea din 1868, din pestera Cro-Magnon (Franta): scheletele a 5 indivizi atat de asemanatori noua, incat se considera ca ei reprezinta oameni intru totul moderni (in sens antropologic, desigur): specia careia cu onoare ii apartinem, Homo sapiens.

O alta categorie de descoperiri de maxima importanta o constituie uneltele. Din piatra, din lemn, din dinti de animale, din corn sau din os, uneltele primilor oameni ofera o extraordinara bogatie de informatii, dar suscita si multe intrebari. Cum au fost facute? La ce foloseau? Unde au fost lucrate? Toate acestea si multe altele pot fi aflate „citind“ limbajul uneltelor stravechi. Urmele de incrustatii de pe ele, de pilda, sunt o sursa pretioasa de cunostinte. Trebuie precizat ca, in sens larg, in categoria unelte intra si varfurile de sulite sau sageti (chiar daca, de obicei, noi le numim arme). Uneori, sunt aduse la suprafata si instrumente muzicale sau podoabe.

Locuintele insele sunt descoperiri dintre cele mai importante. Pesterile erau probabil cel mai frecvent utilizate, mai ales in stadiile timpurii ale evolutiei omului, dar mai tarziu au fost confectionate corturi cu armatura din lemn sau din oase de mamifere mari (mamuti) acoperite cu piei ori colibe din ramuri fixate cu pietre. Tot ce se poate gasi intr-o astfel de locuinta straveche este o sursa de informatii. O intreaga ramura specializata a stiintei studiaza resturile de animale gasite in interiorul locuintelor umane sau in jurul acestora. Identificam astfel relatiile pe care primii oameni le aveau cu animalele, ce specii vanau si mancau. Asemanator, este studiata relatia dintre plante si oamenii primitivi. In unele morminte neanderthaliene a fost gasit polen, ceea ce face loc ipotezei ca in morminte erau puse flori. Sa fi avut oamenii de Neanderthal o cultura care includea ritualuri de inmormantare si un cult al mortilor?

Si alte fosile, mai „ciudate“, daca vreti, pot oferi informatii valoroase. Asa-numitele coprolite (excremente fosilizate) furnizeaza cunostinte privitoare la dieta oamenilor acelor vremuri. Asa s-a stabilit, de pilda, ca oamenii de Neanderthal se hraneau in proportie de cca 85% cu carne.

Urmele de pasi fosilizate sunt la fel de fascinante. Recent, au fost descoperite asemenea urme cu o vechime de 3,5 milioane de ani in Tanzania. Studiul lor va aduce informatii referitoare la conformatia corpului si la modul de locomotie a fiintelor care, cu peste 3 milioane de ani in urma, au trait pe aceste meleaguri. Iar o data cu aparitia primilor „de-ai nostri“, oamenii de Cro-Magnon, avem de cercetat si arta fosila. Picturile de pe peretii pesterilor au dat nastere multor speculatii, dar ne-au si invatat multe. Ce animale cunosteau acei oameni, ce unelte si tehnici picturale foloseau se poate deduce din studiul acestor stravechi infaptuiri ale omului.

Etape pe drumul umanizarii

Australopithecus afarensis
Perioada: 3,9-3 milioane de ani in urma Este o specie de australopitec care a precedat omul
Talia: femela – 107 cm, masculul – 152 cm
Greutatea: intre 30 si 75 kg
Alte caracteristici: manca fructe, frunze, termite si oua
Fosile descoperite: scheletul lui Lucy, o femela de 21 de ani, gasit in 1974 in Etiopia

Paranthropus boisei
Perioada: 2,5-1 milion de ani in urma A mers pe o linie evolutiva paralela cu genul Homo
Talia: femela – 120 cm, masculul – 140 cm
Greutatea: intre 34 si 49 kg
Alte caracteristici: era vegetarian si comunica prin sunete nearticulate si expresii faciale
Fosile descoperite: un craniu gasit in Tanzania in 1959

Homo habilis

Perioada: 2,2-1,6 milioane de ani in urma Primul care a construit unelte din piatra si colibe
Talia: femela – 100 cm, masculul – 150 cm
Greutatea: sub 45 kg
Alte caracteristici: era omnivor si se exprima prin fraze si gesture conventionale
Fosile descoperite: fragmente de os in Tanzania, un craniu in Kenya

Homo erectus
Perioada: 1.800.000-300.000 ani in urma Primul care s-a raspandit din Africa pana in Asia si Europa
Talia: femela – 160 cm, masculul – 189 cm
Greutatea: intre 56 si 66 kg
Alte caracteristici: manca multa carne si aduna fructe; folosea cuvinte pentru a desemna lucrurile
Fosile descoperite: 1984, scheletul unui baiat, in Kenya (Baiatul de la Turkana)

Homo heidelbergensis
Perioada: 600.000-200.000 de ani in urma
Considerat de catre unii specialisti o forma arhaica de Homo sapiens
Talia: femela – 157 cm, masculul – 180 cm
Greutatea: intre 52 si 80 kg
Alte caracteristici: omnivor, era un vanator abil, avea un limbaj de baza si interactiuni sociale
Fosile descoperite: o mandibula in Germania, un craniu in Etiopia

Homo neanderthalensis
Perioada: 230.000-30.000 de ani in urma
A convietuit in Europa cu Homo sapiens, dar s-a stins in urma cu circa 30.000 de ani
Talia: femelele – 154 cm, masculii – 166 cm
Greutatea: intre 66 si 77 kg
Alte caracteristici: manca vanat si fructe salbatice, folosea fraze scurte si o gestica complexa
Fosile descoperite: un craniu gasit in La Chapelle (Franta) in 1908

Homo sapiens (omul de Cro-Magnon)
Perioada: incepand de acum 160.000 de ani (dupa ultimele descoperiri) pana astazi  Este specia din care facem parte
Talia: femelele – 160 cm, masculii – 175 cm
Greutatea: intre 54 kg si 65 kg
Alte caracteristici: omnivor, are un limbaj complex, simt estetic, traieste intr-o societate cu organizare complexa
Fosile descoperite: scheletele a 4 adulti si al unui copil gasite la Cro-Magnon (Franta)
 
O noua perspectiva

Oamenii de Neanderthal
Daca, mult timp, „Neanderthal“ a fost echivalentul mai scurt al unei expresii de genul „o bruta necioplita, cu apucaturi primitive si barbare“, astazi perceptia s-a schimbat radical. Neanderthalienii erau oameni in adevaratul inteles antropologic al cuvantului: fauritori si utilizatori de unelte, membri ai unor societati complex organizate s.a.

Miturile se spulbera unul cate unul: neanderthalienii nu mai sunt considerati stramosi ai omului modern (cu sensul: mai putin evoluati decat el), ci un fel de veri ai acestuia, o alta specie de oameni, care a vietuit alaturi de Homo sapiens vreme de cateva mii de ani. Homo sapiens traieste si astazi, in timp ce omul de Neanderthal s-a stins. E misterioasa aceasta moarte a unei specii care parea totusi foarte bine adaptata mediului ei de viata.

Peste 200.000 de ani  de supravietuire
In Europa de atunci, vremurile erau grele din toate punctele de vedere. Clima era adesea aspra. In perioadele glaciare, in regiuni intinse ale Europei, inclusiv in zonele sudice, domnea o clima rece, asemanatoare celei din Siberia de astazi. Totusi, aici a aparut si a evoluat o specie de oameni care au rezistat acestor conditii cumplite. Culmea, tocmai schimbarea climei aspre cu una mai blanda le-a fost fatala.

Secretul supravietuirii lor timp de peste 200.000 de ani in acest mediu nemilos era legat in primul rand de excelenta lor adaptare la clima rece.

Mai scunzi si mai compact claditi decat Homo sapiens, cu membre scurte si puternice, oamenii de Neanderthal aveau astfel suprafata pielii mai mica decat cea a oamenilor moderni, fapt ce reducea pierderile de caldura. Cutia toracica adanca izola de frig organele vitale, iar nasul mare, cu cavitatile nazale largi si bine vascularizate, incalzea eficient aerul rece pe care neanderthalienii il inspirau. Toate aceste adaptari exceptionale, desi nu corespund idealului nostru de frumusete, i-au ajutat pe oamenii de Neanderthal sa supravietuiasca iernilor cumplite ale ultimei perioade glaciare. Urati pentru noi, erau perfecti din punct de vedere evolutiv.

Regatul oamenilor de Neanderthal era padurea
Organismul lor, cu masa musculara mare, avea nevoie de multe proteine, care proveneau mai ales din carne, pentru ca padurile din zonele cu clima rece ofereau putine plante comestibile. Studiul fosilelor a aratat ca oamenii de Neanderthal se hraneau in proportie de 85% cu carne. Iar pentru a avea carne, vanau. Conditiile dure de viata ii silisera sa ajunga la o mare iscusinta in privinta aceasta. Armele lor principale erau sulitele: niste sulite cu manere groase, destul de grele, nepotrivite pentru a fi aruncate de departe, caci nu ar fi putut pluti prin aer prea mult. Aceasta descoperire a dus la concluzia ca neanderthalienii isi atacau prada de la distante mici. Ocazional, cand nu aveau succes la vanatoare, se presupune ca se hraneau si cu carne provenita de la cadavre de animale.

Visul oricarui neanderthalian era sa aiba o pestera nici prea mare, nici prea mica, astfel incat sa incapa acolo cu tot clanul sau, dar sa o si poata incalzi. In plus, o dorea astfel asezata si alcatuita incat sa-l fereasca de vitregiile naturii.

Oamenii de Neanderthal traiau in grupuri mici – nu mai mult de 25 de indivizi –, insa e posibil ca multe dintre ele sa nu fi depasit 8-10 membri. Se crede ca nu existau perechi stabile, iar organizarea sociala era bazata pe dominanta barbatilor: acestia constituiau partea stabila a grupului, in timp ce femeile puteau trece de la un grup la altul. Uneori, este posibil ca aceste treceri sa fi fost voluntare (un schimb deliberat de femele intre clanurile vecine), dar, cel mai adesea, era vorba de rapiri. Indiferent de metoda, aceste „improspatari“ aveau drept scop prevenirea consangvinizarilor si diversificarea fondului genetic al populatiei. In general, insa, clanurile de neanderthalieni traiau izolate unele de altele, fiecare avandu-si propriul teritoriu de vanatoare.

Imbracati in blanuri de animale, neanderthalienii duceau o viata aspra, ritmata de indeletnicirile necesare supravietuirii. Vanatoarea si activitatile legate de ea (transportul vanatului, curatarea si impartirea carnii, pregatirea acesteia) le ocupau cea mai mare parte a timpului. Totusi, neanderthalienii nu erau doar vanatori si mestesugari, ci si muzicanti. Fluierele din os cilindrice, gasite in situri paleontologice neanderthaliene, sunt, alaturi de uneltele din piatra, dovezi ale complexitatii creierului acestor oameni.

Sfarsitul unei epoci
Acum circa 40.000 ani, o noua specie de om a patruns pe teritoriile peste care, pana atunci, domnisera neanderthalienii. Clima se imblanzise iar padurile se restransesera, lasand loc orizonturilor deschise. Homo sapiens, o specie adaptata climatului mai cald, a putut astfel sa se extinda spre nord. Sapiens (omul de Cro-Magnon) venea din campiile intinse ale sudului, bine adaptat la acest mediu de trai. In schimb, neanderthalienii si-au pierdut padurea ocrotitoare, iar viata in campiile largi a devenit prea grea pentru ei. Aici, modul lor de a vana era cu totul nepotrivit. Sulitele grele, care trebuiau aruncate de aproape, ii ajutau prea putin, caci in vastele spatii deschise nu era usor sa te apropii de animale. Nou-venitii, in schimb, erau obisnuiti cu aceste conditii, iar armele lor erau mai eficiente.

In plus, organizarea sociala a speciei Homo sapiens dadea membrilor ei o eficienta sporita. Acestia aveau un limbaj mai complex, care ii ajuta sa coopereze mai bine, sa comunice eficient chiar traind in grupuri mai mari si sa intretina relatii cu alte grupuri, cu care schimbau nu numai bunuri, ci si informatii, sporindu-si astfel cunostintele si dezvoltandu-si rapid noi abilitati.

Toti acesti factori, pusi la un loc, creau o situatie de dezechilibru: eficienta speciei Homo sapiens crestea, in timp ce a lui Homo neanderthalensis se diminua. Dupa cateva mii de ani de competitie, Homo sapiens a castigat. Neanderthalienii s-au imputinat pana cand au ramas doar fosilele ca sa ne aminteasca de ei.

Aceasta este, sumar, imaginea pe care cercetarile efectuate pana acum au creat-o despre neanderthalieni. Oricum, mitul brutei paroase si salbatice a luat sfarsit. I-a luat locul un straniu sentiment de nostalgie, ca dupa niste rude dragi, care ne-au parasit in chip neasteptat.
 
Si acum, incotro?

Omul – intr-o versiune imbunatatita
„Candva, in vremurile de demult, pe cand omul era om, iar computerul – computer…“ Asa ar putea suna o poveste din viitor, de peste 1.000 de ani. Povestea a inceput deja sa fie scrisa si vremea desavarsirii ei este din ce in ce mai aproape.

Imbinarea organica dintre corpul uman viu si feluritele nascociri tehnologice nu mai este de mult un vis/cosmar futurist. Iar aceasta tendinta se va accentua cu o viteza neasteptat de mare, data fiind rata progresului tehnologic la ora actuala.

Ray Kurzweil, un renumit inventator si scriitor din Massachusetts, SUA, este unul dintre vestitorii noii ordini biotehnologice. In vreme ce mai toate scenariile privitoare la felul in care vom arata peste 50 ani se remarca prin nota pesimista, catastrofica, predictiile lui Kurzweil surprind prin tonul lor incurajator. O fi chiar asa o mare bucurie sa devenim cyborgi? Dupa parerea lui Kurzweil, e un lucru bun. Vom fi astfel mai bine adaptati, mai sanatosi si vom trai mai mult. Corpul nostru va gazdui nanoboti – roboti de dimensiuni microscopice – care vor curata sangele de deseuri, vor elimina celulele patogene, vor descarca in sange cantitati optime de nutrienti, de hormoni si de tot ce ne mai trebuie.

Implanturile si transplanturile vor fi un alt domeniu cu dezvoltare exploziva. In cele din urma, fiecare organ al corpului va putea fi inlocuit. Ideea vehiculata de unii scriitori SF acum cateva decenii (si care ne parea morbida), cea a „pieselor de schimb“ pentru corpul uman, se apropie tulburator de repede de realitate. Implanturile neurale sunt probabil cele mai uluitoare dintre toate. Ele vor permite purtatorilor sa incarce noi programe software, „updatandu-se“ pentru a tine pasul cu ceea ce au de facut.

In cazul in care incepeti deja sa simtiti un fior de Apocalipsa, haideti sa luam o pauza, sa ne revenim si apoi sa incercam sa judecam la rece. Daca acum 100 de ani cineva ar fi spus ca in anul 2000 va fi deja un fapt destul de obisnuit sa inlocuiesti un rinichi, un plaman sau o inima cu organele corespunzatoare provenite de la cadavre, afirmatia ar fi sunat la fel de apocaliptic si inspaimantator. Si totusi, se intampla, ba chiar este o realizare extraordinara, care poate prelungi viata cu ani buni. Ca si procedeul, mai banal inca, de inlocuire a valvelor uzate ale inimii cu unele artificiale sau de reparare a oaselor fracturate ale membrelor prin recurgerea la tije si capsule din materiale sintetice, operatie care da pacientilor posibilitatea de a merge din nou, salvandu-i de chinul invaliditatii.

Nu facem, asadar, decat sa urmam o tendinta creata tot de noi. Poate ceea ce ne sperie e ritmul extrem de accelerat al inaintarii, care ne depaseste previziunile. Omul actual e pe cale sa fie scos din uz si inlocuit cu o versiune imbunatatita.

„In cele din urma, vom fuziona cu tehnologia noastra. Spre anul 2030, portiunea nonbiologica a inteligentei noastre va deveni predominanta. Pana in 2040, aceasta va fi de miliarde de ori mai performanta decat partea biologica“, ne incurajeaza Ray Kurzweil.

Daca privim la modul optimist, vom avea implanturi si transplanturi mai bune si mai eficiente. Vom trai altfel, si anume mai bine. Si ne vom adapta, asa cum am facut si pana acum, timp de milioane de ani. Nicicand n-a fost usor, dar am supravietuit. Curaj! Evolutia continua!

FACTS


O zi din viata omului de Neanderthal


In zori, membrii clanului pornesc la vanatoare. La aceste expeditii participa si femeile adulte. Marsuri istovitoare, uneori prin zapada si viscol, cale de kilometri. Un noroc neasteptat le scoate in cale un mamifer mare. Ajutati de puterea si de iscusinta lor, deprinsa intr-o indelungata lupta pentru supravietuire, vanatorii izbutesc sa rapuna prada. Urmeaza un alt mars, spre „casa“, mai istovitor decat primul: obositi, incarcati cu o povara zdravana, vanatorii isi croiesc cu greu drumul prin padure, prin frigul care a devenit si mai patrunzator o data cu apropierea serii. Ajunsi in sfarsit la pestera, urmeaza munca murdara de curatare a vanatului, cu unelte din piatra. Carnea este asezata pe foc pentru a fi fripta. Focul, cunoscut de cca 500.000 de ani, fusese descoperit inaintea neanderthalienilor, care il folosesc din plin pentru a se incalzi, pentru a lumina pestera si imprejurimile ei si pentru a pregati hrana.

Frigerea carnii o face mai usor de digerat, dezinfectand-o in acelasi timp. Blana animalului e jupuita tot cu ajutorul uneltelor de silex. Ea este principala imbracaminte a oamenilor de Neanderthal, atat de necesara in aceasta clima rece. Dupa „cina“, membrii clanului se aduna in pestera, la adapost, in jurul unui foc firav. Ore in sir, oamenii se dedau unei activitati numite de cercetatori grooming, un fel de puricare reciproca, asa cum se poate vedea si astazi la maimutele antropoide. Cercetarile efectuate pe specii de primate actuale au aratat ca aceasta este o activitate cu un rol fiziologic si social extreme de important: intareste legaturile dintre membrii grupului si provoaca eliberarea la nivelul creierului a unor substante numite endorfine, cu efect relaxant si somnifer. S-a innoptat, e vremea odihnei. Maine, urmeaza o noua zi de lupta pentru supravietuire.

Cum comunicau Neanderthalienii


Multa vreme s-a crezut ca oamenii de Neanderthal se intelegeau doar prin semne si sunete nearticulate. Conceptia corespundea, de altfel, cu imaginea de bruta prea putin evoluata care a dominat lumea stiintifica timp de decenii. Cercetarile moderne au dus la o schimbare radicala a acesteia: oamenii de Neanderthal vorbeau! Concluzia are la baza studiul unei fosile recent descoperite: un os hioid. In scheletul primatelor, acest os are rolul de a sustine laringele, organul implicat in articularea sunetelor. Dupa conformatia osului hioid, pot fi deduse forma si pozitia laringelui. Or, osul hyoid neanderthalian era foarte asemanator cu osul hioid al omului modern, Homo sapiens. Un silogism simplu ne conduce la concluzia ca oamenii de Neanderthal aveau limbaj articulat. Nu vom sti, probabil, niciodata ce limba vorbeau ei, cum sunau cuvintele cu care vanatorii denumeau animalele si copacii, cuvintele cu care seara, in jurul focului, povesteau intamplarile zilei sau isi impartaseau ce simteau. Dar simplul fapt de a sti ca ei vorbeau le schimba spectaculos locul in ierarhia evolutiei: nu mai stau in urma noastra, ci alaturi de noi.

Maimutele antropoide si uneltele lor


Celebrele betisoare pentru „pescuit“ termite, folosite de cimpanzei, au demonstrat ca omul nu este singurul mestesugar. Aceste betisoare au toate caracteristicile unor unelte: sunt folosite in mod constient si voluntar ca o prelungire a mainii, sunt alese si fasonate astfel incat sa serveasca scopului propus. In plus, cimpanzeii folosesc pietre pentru a sparge fructele tari si utilizeaza un ghemotoc de frunze mestecate ca pe un burete cu care absorb apa din scobituri, atunci cand n-o pot bea de-a dreptul. Orangutanii folosesc, pe vreme de ploaie, frunze mari, pe care le tin deasupra capului ca pe umbrele. Unii apeleaza la betisoare cu care scobesc fructele crapate pentru a extrage semintele comestibile. Interesant este ca aceasta ultima activitate a fost observata doar la anumite grupuri de orangutani studiate, fapt ce pune in lumina si o dimensiune culturala a acestui comportament: membrii grupului invata unii de la altii. Noutatea de ultima ora este aceea ca si gorilele utilizeaza unelte. Cateva asemenea animale din Congo au fost observate recurgand la bete cu care verificau adancimea apei atunci cand incercau sa traverseze un rau; altele foloseau ramuri pentru a-si mentine echilibrul.

Socant: unii dintre noi ar putea fi NEANDERTHALIENI


O teorie recenta, care a incins spiritele in lumea antropologilor, sustine ca speciile Homo neanderthalensis si Homo sapiens nu numai ca au trait pe acelasi teritoriu timp de cateva mii de ani, dar s-au si „corcit“. In anul 1998, a fost descoperit in Portugalia un schelet uman cu o vechime de cca 25 de milioane de ani. Scheletul, apartinand unui baiat in varsta de vreo 4 ani, prezenta un amestec de trasaturi care i-a uluit pe oamenii de stiinta. Craniul sau era al unui Homo sapiens; in schimb, oasele membrelor, scurte si groase, erau tipice pentru un neanderthalian. Ce poti face in asemenea situatie decat sa pasesti pe aurita cale de mijloc? Este si una, si alta, au decretat unii savanti, adica un hibrid de Homo sapiens si Homo neanderthalensis. Care va sa zica, omul modern nu e acel om de Cro-Magnon, Homo sapiens, care I-a inlocuit si l-a eliminat pe Homo neanderthalensis de pe teritoriile sale, ci rezultatul unei incrucisari intre cele 2 specii? O intreaga batalie stiintifica a inceput in jurul vietii celor doi. Au facut-o sau nu? Pana acum, studiile de genetica moleculara nu au putut dovedi existenta unor incrucisari. Totusi, teoria a facut adepti, primind chiar dezvoltari surprinzatoare. Teoria Neanderthal sustine ca intre cele doua specii s-ar fi produs hibridizari, deci transferuri de gene, iar unii dintre oamenii de azi ar fi purtatori ai unor gene provenite de la oamenii de Neanderthal. Anumite caracteristici prezente la unii indivizi s-ar datora „neanderthalismului“ lor: parul rosu, pielea de culoare foarte deschisa si pistruii. Ba chiar si unele boli ereditare ar fi rezultatul persistentei unor gene neanderthaliene.

Un exemplu este hemocromatoza, o maladie ereditara caracterizata prin acumularea excesiva a fierului in organism, pana la cantitati toxice. A fost poreclita Boala celtica sau chiar Blestemul celtic, intrucat are o incidenta mare in populatiile europene de origine celtica, in special la irlandezi si scotieni. Fiind asociata, evident, cu parul roscat, cu pielea alba si cu pistruii, caracteristice acestor populatii, de aici pana la legatura dintre hemocromatoza si „mostenirea Neanderthal“ n-a mai fost decat un pas. Una dintre cele mai tulburatoare ipoteze (de asemenea neconfirmata, deocamdata) sustine ca si anumite disfunctii psihice, precum autismul, sindromul Asperger sau sindromul de hiperactivitate cu deficit de atentie, ar fi rezultatul persistentei unor gene neanderthaliene la anumiti indivizi. Toate „ipotezele Neanderthal“ urmeaza sa treaca, in urmatorii ani, prin furcile caudine ale studiilor de genetica evolutionista. De pe urma lor, speram sa capatam un raspuns la intrebarea tulburatoare: avem ceva sange de Neanderthal in noi?


Enigmaticul Hobbit


Incepand din anul 2003, in mica insula indoneziana Flores au fost descoperite schelete apartinand unor hominizi inalti de aproximativ 1 metru. Botezata Homo floresiensis, noua specie a starnit controverse care nu s-au incheiat nici astazi. Initial, unii au sustinut ca este vorba de cazuri izolate de nanism aparute in sanul unei populatii de Homo sapiens altminteri cat se poate de obisnuiti. Altii insa cred ca e vorba despre o alta specie de hominid, descinsa din Homo erectus si care a urmat un drum evolutiv diferit, dezvoltandu-se in izolarea oferita de padurile tropicale dese ale Indoneziei. Descoperirea este prea recenta pentru ca oamenii de stiinta sa fi ajuns la o concluzie cu care sa fie mai toti de acord. Deocamdata, hobbitii din Flores isi pastreaza misterul.

Ipoteze... Ipoteze...


Asupra modului in care omul modern a aparut si a colonizat planeta exista astazi doua teorii. » Una dintre ele, asa-numita ipoteza „Out of Africa“, sustine ca stramosul omului si-a facut aparitia pe continental african, de unde, prin migratii de mare amploare, s-a raspandit intai spre Asia si Europa, iar ulterior si spre celelalte continente.

O a doua ipoteza, cea a evolutiei multiregionale, considera aparitia omului modern un fenomen care a cuprins toata lumea veche: Homo sapiens a aparut peste tot unde existau populatii de Homo erectus stabile.

Evident, fiecare dintre cele doua ipoteze are aparatori si detractori ferventi. Desi descoperirile paleontologice se aduna, suntem inca departe de a avea tot ce ne trebuie spre a rezolva complicatul puzzle al evolutiei omului. Este parerea unuia dintre cei mai renumiti antropologi ai lumii, Richard Leakey : „Urmele fosile sunt mult mai neindestulatoare decat ar dori majoritatea antropologilor (si decat crede majoritatea celor care nu au tangente cu antropologia). Pana cand aceste impedimente nu vor fi depasite, un acord asupra problemelor mai largi ramane un deziderat.“