Doctorii artei

Recuperarea recuperatorului
Desi ideea de recuperare, de punere in valoare si de conservare a operei de arta s-a nascut in secolul al XV-lea, abia doua veacuri mai tarziu a inceput sa se contureze o fizionomie proprie a restauratorului, distincta de cea a pictorului sau a mestesugarului. Pana de curand, restaurarile au ramas expuse capriciilor fiecarei epoci, chiar si dupa ce operei de arta i se recunostea caracterul istorico-documentar si incepea sa fie constientizata importanta conservarii sale. Perioadelor de admiratie, de nostalgie si chiar de cult fata de operele trecutului li s-au succedat altele, caracterizate de o puternica aversiune fata de simbolurile si de monumentele culturii socio-religioase anterioare, mai ales in urma unor drastice revolutii ideologice.

Exista in prezent o constiinta a restaurarii? Fara indoiala ca da. Ea este consecinta unor indelungate batalii, purtate atat in plan estetic, cat si istoric de catre critici si istorici de arta, restauratori, colectionari si asociatii culturale. Restaurarea trebuie sa fie in egala masura actiune tehnologica, stiintifica si critica, iar la baza conceptelor moderne de conservare si restaurare stau principii precum cel al autenticitatii operei si cel al reversibilitatii interventiilor.

• Gazul înghețat de pe Uranus și Neptun ne-ar putea spune cum s-au format aceste planete
• Corpul nu vrea de fapt să îmbătrânească, arată prima hartă a mușchilor umani

Culorile Renasterii
Ecourile polemicilor suscitate de restaurarea frescelor lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine, operatiune finalizata in 1992, inca se mai aud. Necunoscuta pana atunci, indrazneala cromatica a lui Michelangelo le-a provocat multora stupoare. Culorile vii care au fost descoperite i-au socat pe cei sedusi de patina si de straturile de murdarie acumulate in timp.

Daca „stilul pictural intunecat si melancolic“ al lui Michelangelo era de fapt efectul inexorabil a cinci secole de fum si de praf si al interferentelor umane nefericite, primul responsabil de degradarea Cinei cea de Taina (Il Cenacolo), fresca pictata de Leonardo da Vinci pentru refectoriul vechii manastiri dominicane din Milano, a fost artistul insusi.

Lui Leonardo ii placea sa picteze incet, sa urmareasca „asezarea“ in timp a culorilor si sa modifice ceea ce nu-l multumea. Daca ar fi lucrat in tehnica a fresco, adica pe tencuiala umeda, ar fi trebuit sa picteze repede si sa nu-si poata corecta erorile, avand in vedere ca aceasta tehnica exclude revenirea asupra compozitiei si nu permite cunoasterea imediata a culorii definitive, caci, dupa uscare, nuanta pigmentilor folositi se schimba. Asadar, Leonardo a experimentat pe perete o tehnica potrivita picturii de sevalet, iar rezultatul, considerat pe loc exceptional, a inceput sa se degradeze dupa numai 20 de ani: culorile au palit, suprafata picturii s-a crapat. In 1568, Giorgio Vasari scria ca din Cina nu se mai distingeau deloc detaliile, pictura parand doar „o mare umbra luminoasa“.

Distructive s-au dovedit a fi si restaurarile pe care pictura le-a suportat de-a lungul timpului. In 1726, Michelangelo Bellotti a „curatat“ lucrarea cu soda, i-a „improspatat“ culorile acoperind suprafata acesteia cu ulei de in, pentru ca, apoteotic, s-o repicteze pana la urma in intregime, ghidandu-se dupa una dintre numeroasele copii existente. Alte restaurari au avut loc in 1770, 1821, 1853, 1903, 1908, 1924 si intre 1947 si 1954, cand Mauro Pelliccioli a „consolidat“ toata suprafata frescei cu un lac adeziv. In consecinta, Il Cenacolo a devenit o suprapunere de straturi de adezivi, verniuri, uleiuri, ceara, guma si repictari, o patina innegurata care ascundea din ce in ce mai mult pictura originara. In plus, in 1796, pe timpul ocupatiei franceze, desi Napoleon a dat ordin ca refectoriul sa nu fie avariat, acesta a fost utilizat de soldati ca staul si ca magazie. In 1943, o bomba a distrus refectoriul, dar peretele cu lucrarea a scapat; vibratiile provocate de bombe si fumul exploziilor i-au provocat insa picturii alte daune.

Ceea ce a mai ramas din lucrarea lui Leonardo a fost in cele din urma recuperat in cadrul ultimei restaurari, inceputa de Pinin Brambilla Barcilon in 1977 si finalizata in 1999.

Made in Romania
Selectarea operelor de arta si includerea lor pe lista celor propuse pentru restaurare se face si in Romania, ca pretutindeni, in functie de starea de conservare, de valoarea patrimoniala si de cerintele valorificarii expozitionale a acestora. Inainte de restaurare, asa-numitul bun cultural este indelung cercetat din punct de vedere chimic, fizic si biologic, pentru a i se stabili gradul de deteriorare, cauzele acesteia si metodologia de restaurare. In baza rezultatelor investigatiilor, restauratorul va intocmi ulterior un dosar, pe care il va prezenta spre aprobare unei comisii.

Procesul de restaurare trebuie sa decurga conform unui principiu clar: acela ca partile originare ale lucrarii se impun a fi pastrate in totalitate. Materialele folosite in interventiile de restaurare trebuie sa fie similare celor originare sau, daca acest lucru nu este posibil, sa aiba proprietati fizico-chimice cat mai apropiate de ale originalelor. In plus, orice interventie – si, implicit, materialele folosite – trebuie sa fie reversibila (sa poata fi indepartata ulterior fara a afecta starea obiectului) si cat mai putin lizibila: completarea zonelor-lipsa sa fie discreta, dificil de sesizat prin examinare directa. 

La Revolutia din ’89, laboratorul de restaurare al Muzeului National de Arta al Romaniei a ars complet, isi aminteste Ioan Sfrijan, seful Departamentului Restaurare Pictura. A trebuit sa fie redotat cu echipamente si materiale din mers, intr-o perioada in care numeroase tablouri expuse in salile muzeului avusesera de suferit si necesitau restaurare. Deteriorate de gloante si de fum, acestea au fost depozitate multa vreme in conditii de conservare improprii.

Noua restauratori si un laborant lucreaza acum la un proiect care vizeaza cinci lucrari: o Sfanta Familie de Giorgio Vasari (pictura de secol XVI), o pictura apartinand lui Bernardino Licinio (sec. al XVI-lea), Buna-Vestire a lui Tintoretto, o lucrare a unui anonim spaniol si o creatie baroca din secolul al XVII-lea a lui Luca Giordano. Aceasta din urma este si cea mai „veche“: se afla in laborator de 12 ani. Este o lucrare de dimensiuni impresionante, necesitand un volum de munca foarte mare, dar pe langa ea, in tot acest rastimp, au trecut in jur de o mie de picturi, care au fost de-atunci restaurate.

Multe lucrari care au ajuns in laboratorul de restaurare au fost modificate in decursul timpului in functie de rame: format schimbat de la oval la dreptunghiular sau invers, picturi supradimensionate cu adaosuri de panza pe margini si repictate atunci cand rama era mai mare. „Cazuri fericite“, le numeste Sfrijan, care a intalnit si altele mai grave, cand, rama fiind prea mica, „restauratorul“ inventiv taiase din tablou.

De la alchimie la chimie
In trecut, cel care interpreta materialele constitutive ale unei opere si decidea in consecinta ce trebuia folosit pentru restaurarea acesteia era istoricul de arta; ulterior, aparea in scena practicianul, stramosul restauratorului, care administra lucrarii o potiune preparata dupa o reteta secreta, elaborata in baza experientei sale empirice.

Din secolul XX, domeniul artei si al conservarii bunurilor culturale recurge la ajutorul chimiei, iar interventiile de conservare si restaurare sunt facute la ora actuala numai dupa o indelungata analiza a materialelor si a cauzelor degradarii lor. Materialele imbatranesc, dar pot fi conservate, cu conditia sa fie descifrate din punct de vedere molecular si structural; de aceea, oamenii de stiinta analizeaza caracteristicile fizico-chimice ale diferitelor materiale prezente intr-o opera de arta si posibilele lor interactiuni.

Investigatiile pe care le bifeaza restauratorul intr-o fisa de restaurare sunt complexe si de durata. Pictura este studiata in lumina directa si in lumina laterala, prin transparenta si la lumina ultravioleta; aceasta din urma patrunde mai in profunzime si evidentiaza diversele materiale filmogene (repictari, verniuri, strat de culoare originar) in functie de fluorescenta specifica fiecaruia. Prin reflectografierea in infrarosu si prin radiografierea cu raze roentgen se poate merge si mai departe: pot fi analizate toate straturile picturale, de la suprafata la suportul lucrarii. Intreaga istorie a tabloului este descifrata cu acuratete, de la modificarile compozitionale facute de autor, la alte interventii de restaurare – retusuri sau repictari.

Apoi, operatiunea de consolidare este cea care asigura perenitatea lucrarii si a tuturor straturilor componente, de la culoare la suport. Succesul actiunii de curatare a unei picturi cu solventi sta in abilitatea restauratorului de a indeparta stratul filmogen superficial, verniul, fara a solubiliza altele – materialele originare ale operei – existente in celelalte straturi.

De altfel, toata sensibilitatea artistica a restauratorului se concentreaza intr-un fel de dialog profund cu autorul, in urma caruia operei de arta ii va fi redata memoria, iar noua ne va fi consimtit accesul la adevaratul mesaj al acesteia. Pentru ca, in cele din urma, restaurarea nu mai este doar o arta aflata in serviciul artei, ci un concept complex, care poate fi definit doar din interior.

foto: Adrian Stoicoviciu

FACTS

Cranach facts

In activitatea lor, restauratorii romani s-au intalnit cu multe „restaurari ale restaurarilor“. In lucrarea Venus si Amor a lui Lucas Cranach cel Batran, de exemplu, au dat peste o Venus imbracata: cocheta, aceasta purta un voal, drapat destul de stangaci pe trup, avea pieptanatura schimbata si fata subtiata. Cat despre Amor, nici el nu fusese crutat de cateva cure de slabire/ingrasare.

Cand si cum

Teoretic, restaurarea trebuie sa survina ori de cate ori o lucrare isi pierde din expresivitate, cand instanta istorica si cea artistica sunt compromise, dar demersul implica inevitabil o anumita schimbare a fizionomiei operei de arta, legata de imaginea sa anterioara, care nu este cea originara, ci e rezultatul trecerii timpului.

In aceeasi masura in care cosmetizarea unei opere de arta reprezinta o restaurare gresita, pentru ca nu tine cont de patologiile de care aceasta sufera si de faptul ca anumite alterari ale materiei sunt ireversibile, si o interventie structurala poate fi devastatoare. Conform specialistilor, o opera de arta poate fi insa corect „citita“, inteleasa, doar atunci cand sunt indepartate elementele straine, repictarile si restaurarile succesive care afecteaza lectura si o falsifica.

Facts

In secolul al XV-lea, fresca a fost cea mai raspandita tehnica picturala. Artistii aplicau culorile pe tencuiala proaspata de var.  Caracteristica inceputurilor picturii, tehnica permitea realizarea unor compozitii colorate pe suprafete foarte mari, intr-un timp relativ scurt. In ceea ce priveste tehnica picturii in ulei, inventatorii acesteia sunt considerati a fi pictorii flamanzi.