Prima pagină Stiinta

Vantul discordiei

Cecilia Stroe | 03.08.2007 | ● Vizualizări: 65
Vantul discordiei     Vantul discordiei + zoom
Galerie foto (1)

Dereglarile climatice nu inceteaza a infierbanta spiritele, asa incat, la ora actuala, in sanul comunitatii stiintifice domneste o atmosfera de discordie. Intre covarsitoarea majoritate care pune aceste fenomene pe seama activitatilor umane si o mana de Gica-contra care se inversuneaza sa le atribuie implacabile cauze naturale s-a cascat o prapastie de netrecut.

Tensiunile se manifesta si in randul expertilor convinsi de eficienta limitarii masive a emisiilor de gaze cu efect de sera. De ceva vreme incoace, unii dintre ei, asa-numitii pesimisto-pragmatici, afirma ca ar trebui sa ne-asteptam la ce-i mai rau si pledeaza pentru studierea unor solutii "industriale" de modificare voluntara a climei.

Pentru multi oameni de stiinta, aceste proiecte sunt nerealiste; ba unii le considera de-a dreptul periculoase, acuzandu-i pe autorii lor de delir de omnipotenta climatica. Sa acoperi zonele desertice cu valuri de plastic pentru a respinge razele solare, ori sa construiesti o oglinda gigantica de trimis pe orbita pentru a le devia in alta directie? Pai ajunge sa gresesti unghiul optic pentru ca efectul de sera sa devina ultima dintre problemele omenirii.

Umbrela spatiala
Roger Angel, un renumit astronom de la Universitatea din Arizona, sustine un plan de lupta impotriva incalzirii globale cu ajutorul unei fantastice umbrele spatiale care ar permite atenuarea actiunii razelor solare si, in consecinta, scaderea temperaturii planetei noastre. Proiectul lui Angel ar putea parea nebunesc, daca omul de stiinta nu l-ar fi conceput intr-o maniera cat se poate de pragmatica.

Astfel, nu se pune problema sa fie trimise persoane in spatiu pentru a construi acolo un dispozitiv complex, ori pe Luna pentru a bricola vreo rampa de asamblare si lansare. Conceptul lui Angel este mult mai subtil si se bazeaza pe o constelatie de mici ecrane independente, usoare precum aripile unor fluturi (in jur de un gram fiecare), dotate cu un sistem de pozitionare si lansate in spatiu.

In spatiu, dar nu oriunde, nu la intamplare, ci in Punctul lui Lagrange, aflat intre Soare si Pamant la 1,5 milioane de kilometri de noi (adica de patru ori distanta dintre Pamant si Luna), unde fortele de atractie ale celor doua corpuri ceresti se neutralizeaza. Acolo unde un obiect, odata plasat, ramane "fix" in raport cu Pamantul si Soarele, cu conditia sa-i fie riguros controlata pozitia pentru a se evita faptul ca o perturbare sa il duca in deriva.

Presiunea de radiatie a astrului pe un ecran reflectorizant ar fi de ajuns pentru a arunca orice "intrus" in afara orbitei ideale si tocmai de aceea ecranele concepute de Angel nu sunt reflectorizante, ci transparente. Ele difracta pur si simplu razele Soarelui, adica le inclina cu cateva grade fata de directia lor incidenta. Astfel "deturnate", razele ocolesc Pamantul, reducand cu 1,8% fluxul de energie solara retinut de acesta; de unde rezulta, potrivit lui Angel, si compensarea ridicarii temperaturii legata de o dublare a nivelului de dioxid de carbon. Bun, expediate in spatiu, dar cum ajung aceste ecrane sus?

Aici, lucrurile se complica oarecum. Calculele indica faptul ca ar trebui plasate pe orbita materiale cu colosala greutate de 20 de milioane de tone. Roger Angel are insa solutia: expedierea unor incarcaturi de cate o tona fiecare (adica 800.000 de ecrane) prin lansare electromagnetica, urmata de propulsare ionica. Dar, in timp ce aceasta din urma a fost testata deja pe sonda lunara Smart1, la tehnologia electromagnetica de lansare inca se lucreaza.

La final, pretul proiectului, a carui punere in practica ar dura 25 de ani, ar putea atinge cateva mii de miliarde de dolari, adica in jur de 0,5% din PIB-ul mondial in intervalul respectiv. Bani cheltuiti nu pe vreo "umbreluta" de Soare, ci pentru o protectie vitala, pentru o ultima solutie.

Cui pe cui se scoate
In 1991, eruptia vulcanului Pinatubo, una dintre cele mai violente petrecute pe parcursul secolului trecut, a proiectat in atmosfera 20 de milioane de tone de sulf, din care circa un sfert a ajuns in stratosfera, determinand diminuarea temperaturii medii a Pamantului cu 0,5 grade Celsius vreme de sase luni.

De-aici s-a inspirat Paul Crutzen, castigator al Premiului Nobel pentru chimie in 1995, care a propus anul trecut injectarea artificiala in stratosfera a unui milion de tone de sulf anual pentru limitarea cantitatii de lumina solara receptionata la sol.

Conform omului de stiinta, ar fi suficient sa lansezi in spatiu baloane ascensionale cu sulf sau cu hidrogen sulfurat si apoi sa le detonezi. Atunci cand baloanele ar exploda, incarcatura lor chimica ar reactiona in mod natural cu oxigenul, formand dioxid de sulf, iar apoi, prin reactie cu apa, aerosoli sulfurati. Aceste picaturi submicrometrice, reflectand sau absorbind lumina solara, ar antrena o diminuare a cantitatii de energie solara parvenita la sol, de unde si scaderea temperaturii de suprafata.

Pe hartie, ideea pare valabila; inca din anul 2000, cercetatorii de la laboratorul Lawrence Livermore din Statele Unite au aratat ca o diminuare cu 1,8% a luminozitatii solare ar fi suficienta pentru a se contrabalansa incalzirea provocata de o dublare a cantitatii de dioxid de carbon in atmosfera. Si din punctul de vedere al costurilor, solutia pare la fel de plauzibila: Crutzen estimeaza ca fantasticul sau lant de baloane ar costa 25 de miliarde de dolari, o suma rezonabila in raport cu multiplele avantaje generate de o scadere a temperaturii.

Si, totusi, realizarea unui astfel de proiect s-ar putea lovi de obstacole serioase. In primul rand unele de natura tehnica, avandu-se in vedere faptul ca un balon stratosferic umflat cu heliu poate transporta incarcaturi cu greutatea de circa de o tona. Or, in acest caz, ar trebui lansate un milion de astfel de baloane in fiecare an pentru ca obiectivul sa fie atins. Dincolo de asta, nici un studiu serios nu a evaluat deocamdata in mod riguros ansamblul de consecinte fizice, chimice sau climatice pe care le-ar putea genera desfasurarea voluntara a milioanelor de tone de compusi sulfurosi in atmosfera. De exemplu, experienta Pinatubo n-a ramas fara urmari, antrenand o reducere semnificativa a ozonului stratosferic.

"Ingineria climatica este singura optiune disponibila pentru a combate rapid cresterea temperaturilor", spune cu convingere Crutzen, care, la fel ca multi altii, pare din ce in ce mai sceptic cu privire la validitatea eforturilor de a diminua emisiile de gaze cu efect de sera din atmosfera.

A fost sau n-a fost
In 2001, delegatii guvernelor din cadrul ONU au discutat nopti intregi daca schimbarile climatice pot fi atribuite omului "very likely", "almost certainly" sau "virtualy certainly". Sunt nuante, dar sunt decisive, pentru ca orice cuvant folosit pentru a descrie ce se va intampla cu clima Terrei atarna greu. Activitatile umane au un impact semnificativ asupra incalzirii globale: probele acestui fapt sunt continute in prima parte a raportului prezentat la Paris la finele lunii ianuarie a acestui an de catre IPCC (Intergovernamental Panel on Climate Change) al Natiunilor Unite. IPCC opereaza sub auspiciile Programului pentru Mediu al ONU si ale Organizatiei Meteorologice Mondiale, bazandu-se pe studiile unei comisii formate din circa 2.500 de oameni de stiinta din toata lumea.

Dupa raportul Directiei de Mediu a Comisiei Europene si inainte de raportul consilierului economic al primului-ministru britanic Tony Blair, un nou si prestigios document a atestat faptul ca planeta noastra devine din ce in ce mai fierbinte. De-acum raman putine dubii ca incalzirea planetei nu s-ar datora efectului de sera. In raportul recent prezentat, expertii IPCC au indicat fara echivoc emisiile de dioxid de carbon (CO2) drept cauza principala a cresterii temperaturilor.

Acesta a fost primul raport dupa cel din 2001 si al patrulea de cand a fost infiintat IPCC (1988), iar situatia pe care o infatiseaza pare "albastra". Nu doar pentru ca pana la sfarsitul acestui secol temperaturile globale vor creste cu intre 2 si 4,5 grade Celsius, dupa cum se preconiza, dar s-ar putea ajunge chiar la o crestere de 6 grade.

Toate modelele climatice examinate de cei 2.000 de experti implicati in studiul IPCC indica faptul ca incalzirea globala epuizeaza capacitatile planetei de a absorbi excesul de dioxid de carbon. Ceea ce ar putea spori cu 44% concentratiile de CO2 in atmosfera, cu efectul unei cresteri a temperaturii medii cu 1,2 grade in plus fata de cat se prevedea. Exista o probabilitate de 99%, au concluzionat expertii, ca nivelurile de dioxid de carbon si incalzirea globala sa fie net mai ridicate comparativ cu variatia medie din ultimii 650.000 de ani. Asadar, nu numai ca asistam la o crestere generala a temperaturilor, dar fenomenul este cauzat de ultimii 250 de ani de dezvoltare economica.

Tocmai de aceea, proiectele de geoinginerie trebuie luate in serios si tratate la fel ca orice alt tip de studii stiintifice, considera Ralph Cicerone, presedintele National Academy of Sciences. Nici el, ca de altfel nici restul sustinatorilor geoingineriei, nu neaga necesitatea de a se actiona in directia reducerii emisiilor de gaze nocive in scopul de a se combate incalzirea globala; dar deziluziile provocate de Protocolul de la Kyoto i-au convins pe multi ca este nevoie de solutii mult mai drastice.

foto: Reuters, NASA, Rompres

Tag-uri: Vantul | terra | natura