Prima pagină Stiinta

In cautarea trecutului viu

Mihaela Stanescu | 04.05.2007 | ● Vizualizări: 535
In cautarea trecutului viu     In cautarea trecutului viu + zoom
Galerie foto (3)

Cand mai toti ne predica despre necesitatea de a privi spre viitor, exista oameni atat de indragostiti de trecut, incat fac din reinvierea lui o pasiune. Cum izbutesc sa o materializeze? Ne raspunde Mihaela Stanescu.

Dintotdeauna, oamenii au dorit  sa-si cunoasca trecutul – e una dintre cele mai remarcabile trasaturi ale spe­ciei umane. In lunga lor devenire, au simtit nevoia sa-si conserve si sa-si re­des­copere reperele – pietrele milia­re care le-au insemnat drumul prin timp.

Asa s-a nascut istoria, iar din ea s-au desprins ramuri mai mult sau mai putin indepartate de trunchi, fiecare venind cu adausul ei de cunostinte si metode. Arheologia, in special, a furnizat un volum urias de informatii, care au imbogatit cunoasterea noastra asupra trecutului. Pentru oricine aude cuvantul arheologie, acesta evoca sapaturi, dezgroparea unor vestigii, urmata de cercetarea in laborator a acestor marturii ale trecutului, pentru a afla cum era „pe atunci“. E acceptia clasica a termenului, cea mai bine cunoscuta tuturor.

Dar nu e singura. Daca, stiind cate ceva despre modul de viata al unor populatii vechi, am incerca sa aflam „pe pielea noastra“ cum va fi fost atunci? Ceea ce putem spera sa obtinem sunt, fireste, doar franturi din realitatea respectiva; dar ele au valoarea lor, ca orice lucru care inseamna cunoastere.

Astfel s-a nascut, in mintile unor cercetatori inovatori, ideea de a recrea crampeie din viata trecuta a omenirii, sub aspectele ei cele mai obisnuite si, tocmai de aceea, fundamentale: hrana, locuinta, uneltele, armele, straiele, muzica, ritualurile si nenuma­rate alte lucruri care insemnau cate ceva in viata de zi cu zi a oamenilor.

Intemeietorii arheologiei experimentale sunt considerati britanicii, care au avut curiozitatea, inca de acum vreo 150 de ani, sa experimenteze cu piatra si metal, inspirandu-se din piesele descoperite in siturile arheologice.

De atunci, preocuparea s-a extins considerabil, atat geografic, cat si in privinta diversitatii aspectelor abor­date. Azi, exista grupuri de pasionati nu numai in Europa, ci si in Americi, Africa, Asia si Australia, iar domeniile investigate experimental sunt tot mai numeroase si mai variate: unelte de piatra, os si metal, arme de tot felul, vase de ceramica, arama si fier, instrumente muzicale, tehnici de constructie a locuintelor, tesaturi si vopsele, croitul si cusutul, cultivarea pamantului, vanatoarea, pregatirea hranei, relatia cu focul…

Ca orice disciplina, arheologia experimentala se calauzeste dupa un set de reguli, necesare pentru a standardiza – pe cat posibil – incercarile si de a oferi o baza unificatoare, in lipsa careia totul ar fi dominat de arbitrar si, prin urmare, mult prea susceptibil de erori. Astfel, materialele utilizate in experimente trebuie sa fi fost disponibile in locul si la timpul respective; de pilda, cel care incearca sa recreeze experienta executarii unor picturi rupestre preistorice intr-o anume regiune trebuie sa utilizeze doar pigmenti si unelte ce pot fi obtinute din surse aflate in apropiere si despre care se poate sti – sau presupune in mod rezonabil – ca se gaseau acolo si in urma cu cateva mii de ani.

Tehnicile folosite nu trebuie sa fie mai avansate decat cele cunoscute populatiei in cauza – in raport cu timpul si locul de care se leaga experimentul. Desigur, a taia un copac cu un topor de piatra e o experienta foarte neobisnuita pentru omul modern si, adesea, cercetatorul bine intentionat dar neexperimentat nu reuseste sa utilizeze aceste unelte primitive intr-un mod eficient, asa cum oamenii neolitici – invatati de nevoie – reuseau. 

Tehnologia moderna nu trebuie sa interfereze cu rezultatele experimentului; acestea vor fi foarte diferite daca un plug reconstituit dupa un model stravechi va fi tras de un tractor, in loc de o pereche de boi. Tehnologiile moderne sunt insa extrem de utile pentru efectuarea de masuratori si analize si pot contribui enorm la intelegerea problemelor.

Scopul experimentului se cere definit cat se poate de clar, iar rezultatele trebuie sa se concretizeze in observatii detaliate, pe baza carora cercetatorul sa poata sugera anumite ipoteze. Insa rezultatele experimen­tului nu trebuie considerate dovezi absolute ale faptului ca un anu­mit lucru s-a intamplat sau ba daca nu exista si alte informatii care sa confir­me ipoteza. Cu alte cuvinte, faptul ca e posibil ca o ambarcatiune construita dupa o tehnica veche de 3.000 de ani sa traverseze Atlanticul nu inseamna ca o astfel de nava chiar a traversat Atlanticul in urma cu 3.000 de ani.

Evident, experimentele se bazeaza tot pe ceea ce au putut afla oamenii de stiinta studiind vestigiile arheologice si paleontolgice. Adunand informatiile, ei contureaza deja o ima­gine a vietii „acelor timpuri“ – pre­istorie, Antichitate, Ev Mediu etc. – si incearca sa obtina efectiv, in conditii cat mai apropiate, rezultate asema­na­toare. Iar domeniile de experimentare sunt dintre cele mai felurite.

In numeroase tari europene si in America de Nord, au fost realizate experimente spectaculoase de dobo­rare a unor copaci cu ajutorul unelte­lor din piatra. In cadrul unuia dintre aceste experimente, desfasurat in Rusia, un pin cu diametrul de 25 de centimetri a fost taiat in doar 20 de minute, cu ajutorul unui topor din nefrit. Alte experimente complexe au drept scop reconstituirea practicilor agricole stravechi, fabricarea uneltelor si a armelor, a vaselor si a podoabelor, construirea de ambarcatiuni. In multe tari, inclusiv in Romania, au fost experimentate tehnici stravechi de ridicare a locuintelor.

Procurarea hranei – preocupare majora a oamenilor in toate zonele si in toate epocile – face si ea subiectul a numeroase demersuri. Jacqui Wood, unul dintre cei mai respectati specia­listi in arheologie experimen­tala, a petrecut ani buni studiind conditiile de viata in Neolitic. Cum traiau oame­nii in urma cu cateva milenii pe actualul teritoriu al Marii Britanii? Cum se incalzeau, cum isi luminau asezamintele, cum gateau? Jacqui Wood a trait efectiv, imbracata in haine dintr-o tesatura grosolana – stil preistoric – intr-o coliba slab luminata, experimentand trairile oamenilor primitivi. Pornind de la studiile de paleobotanica si paleozoologie, care au dezvaluit ce plante si animale existau in zona in acele vremuri si puteau servi drept hrana oamenilor, coroborand aceste informatii cu cele aduse de cercetarile arheologice, care au aratat ce fel de cuptoare, vase si ustensile erau folosite, Jacqui Wood a putut reinvia o bucatica din trecutul indepartat al Angliei, asa cum e foarte probabil sa fi fost el. Pentru ca descoperirile si experimentele sale sa nu ramana cunoscute doar unui cerc ingust de savanti, ea le-a popularizat prin emisiuni de televiziune si a publicat chiar o carte de bucate stravechi: Prehistoric Cooking.

In Europa continentala, artisti din Franta, cum este Michel Lorblanchet, au recreat experienta artei parietale, realizand, cu pigmenti naturali, picturi asemanatoare celor descoperite in pesteri.

Din aceeasi sfera de preocupari – incercarea de a reconstitui viu, chiar daca scurt si fragmentar, trecutul – face parte o indeletnicire tot mai raspandita, pentru care, in lipsa unui termen romanesc, vom pastra denumirea din limba engleza: reenactment.  

Mai orientat spre eveniment si chiar spre spectacol, dar adesea cu o accentuata grija fata de autenticitate, reenactment-ul se concretizeaza in reuniuni de scurta durata cu participanti – reenactors – care incarneaza personaje ale unei anumite epoci. Exista, mai peste tot in lume, numeroase grupuri care desfasoara aceasta activitate, iar perioadele recreate se intind din Antichitate pana in secolul XX. Exista grupuri care recreeaza vremurile ocupatiei romane in Europa, asa cum este Legio X Gemina din Olanda, care pune in scena perioada (secolul I i.Hr.) cand respectiva legiune romana era cantonata intr-un castru aflat pe locul actualului orasel Nijmegen. Un alt grup de reenactment „antic“, Legiunea XV Apollinaris, tine de organizatia Savaria Legio Egyesület din orasul Szombathely, Ungaria, aflat pe locul anticei asezari romane Savaria. In luna octombrie a anului trecut, aceasta „legiune“ a defilat, in cadrul unei spectaculoase parade militare, la Bucuresti, cu prilejul inaugurarii expozitiei Dacia Avgvsti Provincia, organizata la Muzeul National de Istorie  a Romaniei.

Foarte numeroase sunt grupurile de reenactment dedicate Evului Mediu; printre acestea se numara WOLF si High Quality Reenactment din Germania si Regia Anglorum din Marea Britanie, care se apleaca asupra secolelor X-XII ale istoriei europene. Unul dintre cele mai mari asemenea grupuri activeaza in America de Nord si este botezat SCA – Society for Creative Anachronism. El readuce la viata mai multe perioade ale istoriei: Evul Mediu tarziu, perioada elizabetana, dar si vremurile pelerinilor sau razboaiele care au structurat America moderna. 

Exista apoi grupuri dedicate recrearii unor intervale mai scurte, mai strict circumscrise – Razboiului Civil din Anglia secolului al XVII-lea sau Razboiului Civil american –, dupa cum exista si asociatii dedicate primului sau celui de-al doilea Razboi Mondial.

Evident, reenactment nu inseamna o simpla costumare. Multi dintre membrii grupurilor de reenactment sunt cercetatori, bunaoara istorici; altii sunt amatori bine documentati; cu totii fac o serioasa munca de cercetare, pentru a se apropia cat mai mult de cunoasterea perioadei respective. Exigenta, grija pentru acuratete si rigoare sunt cele care deosebesc un adevarat reenactor de un simplu entuziast pasionat de istorie.

In opinia lui Kass McGann (unul dintre cei mai activi membri ai SCA, specialista in istoria costumului) reenactment-ul poate fi o joaca (ea insasi sustine si incarneaza ideea bucuriei de a participa la recrearea istoriei), dar nu una facila, ci una serioasa, bazata pe o cercetare facuta cu rigoare si spirit critic. Autenticitatea este importanta: a te duce la un eveniment imbracat intr-o camasa din poliester si a pretinde ca reprezinti cutare personaj medieval nu este ceea ce doreste sa promoveze SCA. Autenticitatea inseamna cautare, studiu, stradanie de a te apropia cat mai mult de ceea ce exista in perioada si in locul in care se incadreaza personajul tau. Este, asa cum spune Kass McGann, un joc al perfectiunii, pe care – recunoaste tot ea – nu oricine e dispus sa il joace. Perfectiunea nu poate fi atinsa. Ceea ce conteaza cu adevarat sunt dorinta si eforturile de a o atinge. „A fi autentic este un proces, o calatorie. Unii dintre noi sunt pur si simplu mai aproape de tinta decat altii.“

Grupurile de reenactment organizeaza adesea evenimente –  festivaluri, targuri medievale sau reconstituiri ale unor batalii celebre. Un eveniment remarcabil – prin amploare – si recent, reconstituirea Bataliei de la Austerlitz, a avut loc in decembrie 2005, intru amintirea implinirii a doua secole de la aceasta infruntare in care, la 2 decembrie 1805, armata napoleoniana a invins armatele reunite ale Rusiei si Austriei. 

Desigur, evenimentele de acest fel nu intruchipeaza – nu pot intruchipa – decat in mica masura ceea ce va fi fost atunci. Dar ceea ce le face importante si utile este, mai intai, constiinciozitatea participantilor, a membrilor grupurilor, care adesea, de la un eveniment la altul, mai studiaza si mai descopera cate ceva. Apoi, aceste evenimente aduna la un loc persoane cu preocupari asemanatoare si le dau posibilitatea de a schimba impresii, de a impartasi informatii intr-un cadru mai prietenesc si mai putin formal decat la un congres de specialitate. Nu in ultimul rand, asemenea evenimente, ca si cartile in domeniu, ca si siturile etc., popularizeaza informatia si ofera o alternativa la metodele traditionale de educatie. Ce lucru deosebit trebuie sa fie pentru un copil – dar si pentru un adult, de ce nu? – sa invete istorie in felul acesta, nu in locul, ci in completarea a ceea ce incearca sa ne invete scoala! De altfel, grupurile de reenactment incurajeaza participarea copiilor si a adolescentilor la activitatile lor, indemnandu-i sa-si studieze personajul, sa se informeze, sa realizeze cercetari pe cont propriu. 

Tarile occidentale au construit o tra­ditie solida in domeniu si, incet-in­cet, acest pasionant hobby pa­trunde si in estul Europei. In Roma­nia, un grup proaspat infiintat si foarte activ este Asociatia 6 Dorobanti, condusa de renumitul istoric si scriitor Adrian-Sil­van Ionescu (vezi caseta pag 55).

Cu alte cuvinte, putem descoperi trecutul si invata istoria si altfel – incercand sa le retraim. Nu vom putea regasi, pe deplin, niciodata trairile oamenilor altor vremuri, caci modul nostru de existenta ne-a conditionat sa vedem viata altfel. Experientele noastre sunt diferite de cele ale omului preistoric – el nu stia ce inseamna electricitatea, noi, in schimb, habar n-avem ce inseamna sa vanezi cu o sulita de lemn si sa jupuiesti vanatul cu un cutit de piatra. Noi traim si gandim ca oameni ai secolelor XX si XXI. Si, totusi, vrem sa stim. Si nu doar din carti, de la televizor ori de la radio, de pe internet sau de la alti oameni. Vrem sa experimentam, macar partial, macar din cand in cand, ce putea insemna sa traiesti in timpul copilariei omenirii sau al grelelor epoci de trecere a ei spre maturitate. Ca sa intelegem mai bine.

Foto: Reuters, Red Dot


FACTS


Maestrii cioplitori


In America de Nord, cioplirea pietrei (knapping) este un adevarat hobby, foarte popular. Magazine specializate ofera atat materii prime – cremene, obsidian etc. –, cat si „unelte“ si manuale sau casete video cu instructiuni. Exista festivaluri ale cioplitorilor, exista o revista specializata (numita Chips) si exista personalitati in domeniu, artisti/mestesugari cunoscuti si admirati, precum Ken Wallace sau Dan Long. Acesti maestri devin mentori ai celor pasionati si, asemenea unor creatori renumiti, infiinteaza ateliere in care ucenicii invata tainele cioplirii uneltelor de piatra.


Experimente autohtone


In Romania, arheologia experimentala traieste inca vremurile dificile, dar cu atat mai incitante, ale inceputurilor. Experimentul Vadastra a devenit deja cunoscut: in localitatea cu acest nume din judetul Olt, au fost ridicate cateva „case neolitice“ din lemn si pamant, au fost  construite cuptoare de ceramica si au fost realizate experimente foarte interesante de prelucrare a metalelor si de modelare, decorare si ardere a vaselor ceramice. Intregul proiect se distinge prin cel putin doua trasaturi mai putin obisnuite. In primul rand, prin legatura dintre stiinta si arta. La experimente au participat artisti, studenti si absolventi ai Universitatii de Arte din Bucuresti. Conducatorul proiectului, prof. dr. Dragos Gheorghiu, a incercat aceasta abordare considerand ca artistii sunt adesea mai sensibili la realitatile materiei decat tehnicienii arheologi. Un al doilea fapt remarcabil este participarea copiilor la experimente, cu rezultate extraordinare. Unul dintre acesti copii, Alin Milica, astazi in varsta de 17 ani, realizeaza vase cu decor alb-negru intr-o tehnica straveche, inspirandu-se din fabricarea vaselor neolitice tipice culturii Vadastra. La vara, se va desfasura o noua etapa a proiectului – o casa incendiata experimental anul trecut va fi studiata de arheologi in incercarea de a intelege mai bine problemele stiintifice intalnite cu prilejul cercetarii numeroaselor locuinte preistorice arse. Anul trecut, grupul condus de prof. dr. Gheorghiu a realizat, la Fagaras, in colaborare cu Fundatia Negru Voda, o suita de experimente cu tehnologii traditionale – metalurgie, ceramica –, facand cunoscut proiectul printr-o expozitie de fotografii organizata in luna martie a acestui an, la Palatul Mogosoaia. Activitati din sfera arheologiei experimentale au fost realizate si la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, in domeniul ceramicii preistorice (Felix-Adrian Tencariu) si al reconstituirii caselor neolitice (Vasile Cotiuga).

EXPERTS


Reinscenari de istorie moderna in Romania


Cu ocazia Zilelor Muzeului Militar National din anul 2000, câtiva pasionati de istorie moderna, colectionari si cercetatori, s-au imbracat in uniforme de epoca, dând culoare manifestarii. Datorita succesului repurtat atunci, in anii urmatori au fost din nou imbracate uniforme ce datau din diverse perioade, mai vechi sau mai recente. In sfârsit, in 2004, cei pomeniti mai sus au hotarât sa se reuneasca intr-o grupare care sa reinsceneze câteva pagini din trecutul glorios al tarii: 1877-1878, 1916-1919 si 1941-1945. Pentru nume si afiliere, decizia s-a oprit asupra Regimentului 6 Dorobanti, unitate de traditie in armata nationala, devenita chiar regiment de garda si purtând numele bravului domnitor Mihai Viteazul. Regimentul a avut garnizoana in Bucuresti si a luat parte la toate cele trei conflicte armate majore in care a fost angajata România. Uniformele au fost confectionate dupa regulamentele perioadelor respective, de catre unul dintre destoinicii si dedicatii membri ai Asociatiei 6 Dorobanti. La inceput, organizatia era formata din chiar... 6 „doro­banti“. Intre timp, numarul membrilor si simpatizantilor s-a amplificat la 20 si, dupa fiecare aparitie in public, este de asteptat sa se alature altii si altii. Pe lânga manifestarile locale legate de Zilele Muzeului Militar National, asociatia a participat si la evenimente internationale, chiar daca nu totdeauna cu efectiv complet, ci doar prin reprezentanti. Astfel, in 2004, am fost prezenti la Komarom, in Ungaria, la festivitatile de comemorare a izbucnirii primului Razboi Mondial, unde a fost organizat un „joc de razboi“ (kriegspiel) cu pregatire de artilerie, cercetari si sarje de cavalerie, asalturi la baioneta si atacuri cu gaze. In 2005, am luat parte la doua evenimente importante: reinscenarea bataliei de la Sipka, Bulgaria, din august 1877, când voluntarii bulgari si trupele ruse au infrânt unitatile turcesti si au deschis drumul prin Balcani spre Constantinopol; apoi, in decembrie, la marea reconstituire a Bataliei celor Trei Imparati de la Austerlitz, cu ocazia bicentenarului acestei rasunatoare victorii a lui Napoleon I. Anul 2006 a fost marcat de prezenta la Festivalul Militar de la Colchester, Marea Britanie, si din nou la Sipka. Si tot in 2006, am organizat prima manifestare internationala la Fortul Mogosoaia, unde am refacut Batalia de pe Arges – cunoscuta si sub numele de Batalia pentru Bucuresti –, din noiembrie 1916. Anul acesta avem in pregatire alte câteva manifestari internationale, in intervalul 18-20 mai, la Ploiesti si Bucuresti, ocazionate de aniversarea a 130 de ani de la izbucnirea Razboiului de Independenta – cu participarea camarazilor bulgari, care au fost organizati in unitati combative de voluntari in orasul prahovean si tot acolo au primit steagul de la Samara din mâinile Marelui Duce Nicolae –, apoi, pe 11 august, la Brad, Hunedoara, cu ocazia zilelor orasului, când va fi reinscenata o lupta din primul Razboi Mondial si, pe 8 septembrie, tot la Fortul Mogosoaia, unde va fi reconstituita cea de-a treia batalie de la Plevna, din 1877.  Organizati militareste si ascultând de ordinele superiorilor, membrii Asociatiei 6 Dorobanti sunt patrunsi de abnegatie si de entuziasm pentru sansa de a retrai câteva clipe de glorie prin reinscenarea trecutului in spectacole de istorie vie (living history), ce fac ca anumite momente din zbuciumatele vremuri apuse sa fie mai usor de inteles si mai agreabile pentru marele public prezent la manifestari. In calitate de presedinte al asociatiei, ii indemn pe toti aceia care iubesc istoria si sunt atrasi de experimentarea pe viu a unuia dintre episoadele ei sa ni se alature. Pentru mai multe informatii poate fi consultat site-ul nostru: www.6dorobanti.ro.