Sardinia - exotism aproape de noi

Asa mi-a aparut mie Sardinia: ca o insula exotica. Desi apartinand neindoielnic, prin peisaj si cultura, Europei mediteraneene, Sardinia are tot ceea ce-i trebuie spre a-i parea exotica oricarui calator care cauta dincolo de vitrina turismului organizat. Nimic nu lipseste: graiuri cu sonoritati stranii, mancaruri bizare, constructii enigmatice ramase din vremuri indepartate… Are totul spre a prinde calatorii in plasa atractiei departarilor si a deosebirilor. Ba mai mult: e amagitoare in complexitatea ei, caci, in urma comparatiilor involuntare intre ceea ce vedem acolo si ceea ce am vazut prin alte locuri ale Europei, aspectelor „altfel“ li se adauga cele „la fel“ si tocmai acest amestec de exotic si familiar te emotioneaza si te copleseste. Am avut norocul de a o vedea altfel decat o vad, de obicei, aceia care merg acolo in vacanta. E drept, n-am avut norocul de a vedea ce vad ei: orasele Cagliari – cel mai mare – si Sassari, ori statiunile litorale moderne. In schimb, am vazut ceea ce ei vad mai rar: natura mediteraneana in primavara, sate sarde, oameni ai acestora – viata adevarata, asa cum se desfasoara ea, firesc.

Portretul unei insule mediteraneene 

La cateva sute de kilometri de coastele Italiei, in marea cea mare care desparte Europa de Africa (sau le uneste?), se afla presarate o puzderie de insule marunte si cateva insule mari. Sardinia e a doua ca marime, dupa Sicilia. Una dintre caracteristicile ei – dupa mine, unul dintre farmecele ei, desi autoritatile deplang situatia – este faptul ca e slab populata: pe o suprafata de 24.090 km2, locuiesc mai putin de 2 milioane de oameni. Numarul mic de locuitori are si avantaje: unde sunt putini oameni, e multa natura, iar aici aceasta e cu adevarat din belsug. Am ajuns in Sardinia in aprilie, cea mai frumoasa perioada a anului, dupa spusele localnicilor, cand culorile peisajului inca nu sunt palite de soarele arzator al verii, iar vegetatia mediteraneana e in plina floare: campuri intregi de asfodele – cu mari spice de flori albe leganandu-se pe tulpini inalte –, tufe de rozmarin inflorit intr-o minunata culoare albastru-viorie, covoare de ciclame salbatice si tufe de grozama de cel mai voios galben, totul sub un cer uneori parca nefiresc de albastru si de limpede.

Intr-un peisaj dominat de munti si coline ce coboara lin spre marea din jur, satele sarde sunt presarate rar, intre ele intinzandu-se, pe kilometri intregi, campuri cultivate sau terenuri virane, napadite de tufisuri si ierburi salbatice, care l-ar incanta pe un botanist pasionat de flora mediteraneana.Satele insele sunt pline de privelisti surprinzatoare. Stradute incredibil de inguste – mai degraba niste alei – suie sau coboara in pante atat de abrupte incat iti iese sufletul urcandu-le sau incep sa-ti tremure picioarele la coboras, iar daca te afli in masina, ai impresia ca acusi-acusi or sa cedeze franele si o sa te duci la vale, intrand in zidul unei case. Detalii arhitectonice bizare, de pilda un pod de lemn care se intinde din balconul unei case pana la o poteca povarnita, ce serpuieste paralel cu strada, dar cu cativa metri mai sus decat ea. Sate impartite intr-o zona noua, cu case moderne vopsite in portocaliu sau roz, si o zona veche, cu case – multe darapanate, uneori abandonate – care-si arata, expresiv si emotionant, zidurile din piatra; impresia cea mai puternica o fac, in aceste sate, zonele de tranzitie, unde se invecineaza amanunte arhitectonice vechi si noi, creand juxtapuneri uneori stridente, alteori ciudat de armonioase.

Fiecare sat are si „peisaje“ sonore caracteristice. La Seulo, clopotul din turnul bisericii canta, la fiecare ora, o anumita melodie compusa din dangate. Sadali e plin de vuietul, clipocitul si sopotul apelor ce curg prin tot satul, din cascada aflata in piata, din cismele si din doua raulete care trec vijelios printr-o grota aflata in mijlocul asezarii. La Isili, se afla un mic si fermecator Muzeu al Aramei si al tesaturilor (produse cu vechi traditii in tinut), unde, in incaperea in care a fost reconstituit atelierul unui aramar, rasuna (dintr-un difuzor ascuns) zgomotul care intregeste impresia vizuala produsa de unelte si de vasele lucrate: al ciocanului lovind arama spre a o modela. si afli, cu surprindere, ca aramarii sarzi au si un dialect al lor, straniu pentru ceilalti locuitori ai insulei, caci e deosebit nu doar de italiana, ci si de limba sarda, ea insasi un conglomerat original: desi neindoielnic o limba romanica, include elemente de origine feniciana si etrusca si chiar influente ale unor limbi vorbite in Orientul Apropiat.

Si sunt, apoi, si mirosuri, si gusturi anume, care definesc locul: de la aroma rozmarinului si a lavandei salbatice, la mirosul/gustul intepator al unor branzeturi, dintre care cea mai stranie e branza… facuta de natura: se ia stomacul unui ied neintarcat, iar ceea ce se afla inauntru – laptele supt de ied la ultima sa masa si care s-a solidificat sub actiunea fermentilor gastrici ce alcatuiesc cheagul – reprezinta, probabil, prima forma de branza cunoscuta de om, care a descoperit-o ca atare in stomacul cine stie carui pui de erbivor… si tot asa, prin acumularea de impresii, te lasi prada, in cele din urma, farmecului locului. si devii dornic sa afli mai multe despre insula pe care tocmai ai descoperit-o.

Valurile istoriei 

Insulele au atras dintotdeauna aventurierii. Iar marile insule ale Mediteranei, aflate in calea navigatorilor, la orizontul tuturor popoarelor europene si nord-africane, la raspantia tuturor drumurilor de cucerire, si-au avut istoria lor lunga si framantata, cu navaliri, aparari si atacuri si cu treceri bruste si dese dintr-o stapanire in alta. Dar, daca intamplarile istoriei antice, medievale si moderne sunt destul de bine stiute, ceea s-a intamplat inainte – in vremurile neguroase ale Preistoriei – e inca putin cunoscut, adica enigmatic, adica fascinant. Sardinia este bogata din acest punct de vedere. A fost locuita inca din Paleolitic, cele mai vechi semne ale prezentei umane datand din urma cu 150.000 de ani. In Neolitic, acum 6.000-8.000 de ani, insula era populata de oameni care se adaptasera asprimii locului, adunandu-se in mici comunitati, destul de departate unele de altele. Vase de ceramica si unelte din obsidian au fost gasite in pesteri – cele dintai locuinte omenesti –, iar cultivarea plantelor si cresterea animalelor, vanatoarea si pescuitul au fost indeletnicirile care au stat la temelia dezvoltarii economiei traditionale sarde.

Pana aici, nimic neobisnuit. Este vorba despre modul de viata si gradul de dezvoltare care caracterizau toate societatile umane ale Europei in Neolitic. Dar, incepand cu Epoca Bronzului, aici a inflorit o civilizatie grandioasa, pe care anumiti istorici o considera inrudita cu cea miceniana. Majoritatea specialistilor plaseaza inceputul acestei civilizatii – numita nuragica – in jurul anului 1600 i.Hr. Constructii megalitice care dainuie pana azi, un rafinat mod de fabricare a ceramicii, dar mai ales o extraordinara inflorire a mestesugului prelucrarii metalelor au caracterizat aceasta civilizatie, care s-a intins peste un arc larg de timp, incheiat catre sfarsitul secolului al VI-lea i.Hr. In secolul al VIII-lea i.Hr., pe Sardinia au pus ochii fenicienii – pe atunci stapanii Mediteranei. Dupa cateva decenii de relatii comerciale, acestia au debarcat pe insula si au intemeiat aici colonii prospere, cumparand, transportand si apoi vanzand peste mari si tari minereu de plumb, cupru si argint. Dar nu a fost vorba despre o adevarata cucerire: coloniile feniciene au luat nastere – cu foarte rare exceptii – pe tarmuri, teritoriile din interior ramanand aproape neatinse de influentele lor. La vremea aceea, Sardinia nu prea avea, de fapt, multi dusmani in afara; luptele se iscau intre populatiile locale – lupte obisnuite pentru vremea aceea.

Dar, pe la anul 500 i.Hr., vestea despre resursele importante pe care le gazduia insula se raspandise deja in lumea mediteraneana, iar marile puteri militare ale vremii si-au facut planuri de cucerire a ei. In jurul anului 510 i. Hr., noua putere maritima, Cartagina, a cucerit o parte a Sardiniei. Influenta ei a devenit vizibila in numeroase domenii ale vietii, de la importul de bijuterii, pana la aparitia de noi culte religioase.
Dupa doua secole de convietuire, mai multi mercenari din armata cartagineza s-au rasculat si i-au chemat in ajutor pe dusmanii traditionali ai Cartaginei: romanii. Acestia n-au scapat prilejul de a-si extinde teritoriile, cucerind Sardinia in anul 238 i.Hr. Dar, cu toate ca, din punct de vedere politic, insula apartinea acum Imperiului Roman, influenta civilizatiei punice (cartagineze) a rezistat veacuri in sir. Chiar si dupa 500 de ani, in secolul al III-lea d.Hr., inca mai existau in Sardinia inscriptii publice in limba punica.

Romanizata treptat, Sardinia a dobandit un sistem de drumuri dens si eficace – dupa modelul roman – si a devenit parte a unei active retele de negot, in care vinul, uleiul si ceramica fabricate in zonele circummediteraneene supuse influentei romane erau schimbate pe minereurile pretioase care alcatuiau bogatia insulei. In jurul anului 450 d.Hr., au ajuns in Sardinia vandalii, care au salasluit aici cam un veac; stapanirii lor i-a urmat cea bizantina, intinsa pana la cumpana secolelor al VII-lea si al VIII-lea, cand marea putere militara a Evului Mediu timpuriu – arabii – a pus piciorul si aici, in drumul sau triumfal spre Europa. Sardinia s-a vazut astfel aproape izolata de restul lumii crestine. In fata acestui pericol, autoritatile au fost silite sa se gandeasca la aparare si sa organizeze mai eficient administrarea insulei. A fost un moment important: inceputul autonomiei. In cele cinci secole care au urmat, Sardinia s-a desprins treptat de diversele ocarmuiri anterioare si a inceput sa se autoguverneze. Impartita in patru diviziuni administrative, fiecare condusa de catre un judex (judecator), Sardinia si-a dobandit atunci si primele coduri de legi, in baza carora a inceput sa fie exercitata guvernarea autonoma.

Dar asezarea ei geografica o facea in continuare foarte ravnita de navalitorii din jur, asa ca a devenit tinta a tot felul de expeditii de cucerire. Dupa numeroase incaierari, armistitii si negocieri, in cele din urma, spre anul 1300, Sardinia a fost atribuita, de catre papa Bonifaciu al VIII-lea, Casei de Aragon. Aragonezii au cucerit trei dintre cele patru provincii ale Sardiniei. A scapat (dar numai pentru scurt timp) comitatul Arborea, condus de giudicessa (judecatoarea) Eleonora d'Arborea, cea mai indragita eroina a istoriei locale. In 1409, Sardinia a fost cucerita complet. Dupa moartea lui Martin de Aragon, stins fara urmasi la tron, Sardinia a intrat in stapanirea Spaniei. Influenta indelungatei dominatii spaniole e foarte vizibila si azi: limba sarda cuprinde un numar semnificativ de cuvinte spaniole, iar multe obiceiuri si costume din Sardinia au origine iberica. In urma unui tratat din 1718, Sardinia a fost cedata Casei de Savoia, care a infiintat Regatul Sardiniei (ce cuprindea si Piemontul), pentru ca, in 1861, sa devina parte a Regatului Italiei. Apartine si azi Italiei, avand insa statutul de regiune autonoma.

Epoca moderna nu i-a adus Sardiniei prea multa prosperitate. Autoritatile locale deplang emigrarea localnicilor si depopularea continua, slaba dezvoltare a industriei (desi pe teritoriul insulei functioneaza mai multe exploatari miniere, un santier naval etc.) si orientarea spre o economie agrara (desi aceasta din urma este indeajuns de productiva spre a sustine progresul regiunii, cu conditia de a fi incurajata de strategii mai eficace). Totusi, ar fi o mare greseala sa socotim Sardinia o insula slab populata, conservator inchistata in izolarea ei si cu o economie primitiva. Nu e deloc asa. Sardinia are sclipirile sale de modernitate; de pilda, Tiscali, una dintre cele mai importante companii europene de telecomunicatii, care furnizeaza servicii de telefonie, televiziune si internet in Italia, Marea Britanie, Germania si Republica Ceha, isi are baza la Cagliari. Tiscali este, ca importanta, al treilea furnizor de servicii de internet din Europa, unde s-a extins spectaculos prin achizitionarea rapida a mai multor companii.

Iar ultimii ani au adus o noua perspectiva in economie: operatorii de turism si, stimulati de acestia, turistii au descoperit farmecul insulei. Gastronomia si vinurile Sardiniei castiga incet-incet faima, iar statiunile de vara prospera pe tarmurile ei. Dar si interiorul insulei are de oferit multe unui calator dornic de descoperiri. De fapt, Sardinia e oarecum o noutate pentru turismul european. Cine ar fi zis ca aici, la doar 300 de kilometri de coastele Italiei, printre insulele pe care credeam ca „le stim“ din punct de vedere turistic, se afla o bucata de paradis mediteranean atat de putin cunoscut? Veacuri in sir, Sardinia a tot fost descoperita si redescoperita de fel si fel de calatori – negutatori, pirati, mercenari… Se pare ca a venit vremea sa fie descoperita si de turisti, cu rezultate mai benefice. Are tot ceea ce ii trebuie spre a ademeni cautatorii de frumos – de frumos natural sau faurit de om. Plaje placute, apa limpede, peisaje armonioase, monumente ramase dintr-o istorie veche, traditii pitoresti si… exotism: o insula exotic misterioasa in cea mai umblata mare a Europei. Exotismul ei se naste – paradoxal – din izolare si, totodata, din amestecul de influente lasate de cei care, sfidandu-i izolarea, au cautat-o si au gasit-o, sedusi de frumusetea si de bogatiile ei.

Vestigii nuragice 

Timp de multe secole, elementele cel mai vizibile si mai impresionante ramase in urma civilizatiei nuragice au fost asa-numitii nuraghi – uluitoare constructii de piatra, cu scari interioare, camere de locuit, ziduri enorme si, mai ales, turnuri. Aceste turnuri tronconice din piatra populeaza si azi insula, pe toata intinderea ei – amintiri ale unor epoci in care existenta era mult mai aspra, iar sentimentul firav de liniste si ocrotire nu putea fi aflat decat la umbra zidurilor ciclopice. Ridicate din blocuri de bazalt asezate unele peste altele, fara nici un pic de mortar, dar cu o exceptionala stiinta a constructiei, aceste edificii, vechi de mii de ani, nu numai ca au rezistat timpului,dar dau si azi aceeasi impresie de grandoare si indestructibilitate ca odinioara.

Totusi, ce reprezentau ele? Locuinte, cetati de aparare, refugii in vremuri de invazie, turnuri de observatie? Parerile istoricilor difera. Probabil, in functie de context si de modul si locul in care era construit, un nuraghe putea indeplini diferite functii. Unii nuraghi sunt simple turnuri, altele sunt (sau se poate deduce ca au fost) constructii foarte complexe, cu numeroase turnuri si mai multe randuri de ziduri, ce inchideau curti interioare largi. Multi arheologi considera acesti nuraghi complecsi niste echivalente preistorice ale castelelor medievale fortificate. Alaturi de nuraghi, din perioada ce si-a preluat numele de la aceste edificii – epoca nuragica –, au mai ajuns pana la noi constructii funerare megalitice (pe care traditia le numeste morminte ale uriasilor), lacasuri de cult si o multime de obiecte din ceramica si metal. Printre acestea din urma, mici figurine de bronz (bronzetti), minunat lucrate, reprezentand barbati si femei cu vesminte si accesorii de o uimitoare diversitate. Sunt, pesemne, imortalizati in ele oameni apartinand feluritelor categorii sociale si profesionale ale populatiilor nuragice: un intreg popor de bronz, marunt si felurit, care ii intriga inca pe savanti si ii emotioneaza pe profani.

Preistorie la zi 

Ca o recunoastere a faptului ca Sardinia are foarte multe lucruri de oferit cercetatorilor culturii europene, aici a luat recent fiinta o scoala de vara dedicata studiului Preistoriei europene. ISSEP (International Summer School on European Prehistory) reuneste anual un impresionant numar de specialisti de la universitati, muzee si institute de cercetare, organizand prelegeri si ateliere pe teme legate de preistoria continentului nostru, largind cunoasterea acelei epoci si explorand asemanarile si deosebirile care definesc cultura straveche a Europei. Anul acesta, ISSEP si-a structurat programul in cadrul unui proiect european – Art Landscape Trans-formations, finantat de EACEA (Educational, Audiovisual & Culture Executive Agency), organism al Uniunii Europene. Este un proiect cu durata de trei ani, ce propune utilizarea unui limbaj comun – artistic si stiintific – care sa permita fiecaruia dintre partenerii europeni sa-si exprime si sa-si integreze propria identitate intr-o mai larga si complexa „identitate culturala europeana“.

In cadrul primei etape (2008), ISSEP si COMET – Valorizzazione Risorse Territoriali si-au propus un program impresionant de vast si divers: un modul de arheologie experimentala (care a avut loc la Seulo si in cadrul caruia au fost realizate experimente si demonstratii cu ajutorul unor tehnologii traditionale: vopsirea textilelor cu coloranti vegetali, confectionarea arcurilor si fabricarea uneltelor din piatra); un festival artistic, cu o multime de expozitii de arta plastica, spectacole de teatru si muzica (organizat in localitatile Nurri si Orroli intre 11 si 13 iulie) si un simpozion international cu tema Regiunea mediteraneana intre Neolitic si Epoca Bronzului: societate, tehnologie si peisaj (Nurri, 14-26 iulie). Totul pentru a aduna fragmente de cultura europeana intr-un mozaic plin de surprize si pentru a face cunoscut Europei ceea ce Sardinia are valoros si unic in domeniul culturii.

Foto: Mihaela Stanescu