Prima pagină Cultura

Cavalerii Pietrei Filosofale

Redactia Descopera.ro | 03.17.2008 | ● Vizualizări: 2238
Cavalerii Pietrei Filosofale     cavaleri, piatra filosofala, alchimie, evul mediu, vrajitorie, stiinta, Paracelsus, Isaac Newton + zoom
Galerie foto (7)

Alchimia a fost privita multa vreme ca o pseudostiinta, o indeletnicire oculta, suspecta, fara nimic stiintific in ea. Prejudecata izvora dintr-un fenomen mai amplu: neintelegerea importantei Evului Mediu in istoria cunoasterii. Dar lucrurile s-au schimbat.

Alchimist in Europa - Teorii si practici

Timpul acesta nedreptatit a fost descris adesea si – inca mai este, pe alocuri – drept o epoca intunecata (cu referiri de genul: tenebrele Evului Mediu, intunecata perioada medievala etc.) si infatisat ca o vreme a intoarcerii la barbarie, dupa luminata perioada a Antichitatii grecesti si romane; ca un timp al regresului, al decaderii stiintelor si artelor, o prapastie intunecata intre doua epoci luminoase: cea a Antichitatii si cea a Renasterii. N-a fost asa.
N-a fost o prapastie, ci o punte.

Cum alchimia a inflorit si s-a raspandit in Europa tocmai in perioada medievala, prejudecata s-a extins si asupra ei, negandu-i-se orice aport la evolutia cunoasterii. Abia ultimele decenii
ne-au luminat conceptia asupra epocii medievale, convingandu-ne ca omenirea n-a incetat sa evolueze nici in acele vremuri aspre. Tocmai unul dintre fenomenele specifice Evului Mediu european, monahismul, a incurajat cunoasterea. In umbra manastirilor, s-a dezvoltat o intreaga categorie sociala, clasa intelectuala a Evului de Mijloc – carturarii, cel mai adesea calugari.

Dar asta nu inseamna ca laicii au lipsit din acest tablou al evolutiei: mari profesori – filosofi, teologi –, dar si invatati practicieni. Ei, toti, sunt cei carora le datoram continuitatea. Fara ei, stiinta antica ar fi fost ca si pierduta si nu se stie cum ar fi aratat cea moderna. Faptul ca, din Antichitate si pana azi, cunoasterea a progresat lor li-l datoram.
Pana astazi, dictionare enciclopedice dintre cele mai serioase definesc alchimia ca pe o pseudostiinta, un ansamblu de practici mistice si oculte lipsite de orice fundament stiintific.
Dar aceasta conceptie e de data mai recenta si nu reflecta modul in care a fost privita si practicata alchimia de-a lungul istoriei sale. In Evul Mediu, mergand pana in secolul al XVII-lea, profesiile nu erau atat de ingust specializate, stiintele erau mult mai putin diferentiate comparativ cu zilele noastre. A fi alchimist insemna, in Evul Mediu, a fi foarte multe lucruri. Medicii erau adesea si astrologi, matematicieni, naturalisti, dar si – sau mai ales – alchimisti, aceasta din urma disciplina fiind una de granita, care implica studiul mineralogiei, al chimiei, al fizicii, al zoologiei si botanicii, al astronomiei si astrologiei, plus cunoasterea unor doctrine filosofice orientale si a mai multor limbi (pe langa latina, limba tuturor invatatilor Europei): greaca, araba, ebraica.

Alchimia a inceput sa fie perceputa negativ spre sfarsitul secolului al XVII-lea, epoca in care Occidentul Europei, venind dinspre Renastere si indreptandu-se spre Secolul Luminilor, se distanta, oarecum dispretuitor, de mostenirea medievala. Alchimia incepea sa nu mai fie privita ca o stiinta, ci ca un ansamblu de practici oculte, iar opinia publica se lasa captivata, atunci ca si acum, in primul rand de aspectele scandaloase si bizare. Aceasta viziune asupra alchimiei, asociata cu vrajitoria, a facut ca alchimistii sa fie priviti cu neincredere. Abia recent, paralel cu reevaluarea Evului Mediu, am ajuns la sentimente mai bune fata de alchimie. Istoricii stiintei recunosc astazi ca ea a fost un mod de a se continua aprofundarea cunoasterii.

Ce cautau alchimistii?

Fenomen complex, vast (poate n-ar fi gresit sa-l numim infinit) camp de cercetare, alchimia a fost practicata si inteleasa, de-a lungul vremii, sub mai multe aspecte, unele implicand preponderent spiritualitatea, altele fiind centrate pe scopuri practice si, prin urmare, pe experiment.
Unii practicau alchimia mistica, dedicandu-se unei cautari spirituale in miezul careia „incercarea de a ajunge la aur“ era numai o alegorie a drumului spre desavarsire.

Adeptii asa-numitei Ars Magna propovaduiau cautarea absolutului, imbinarea dintre asceza si practica, regenerarea materiei in paralel cu regenerarea sufleteasca si apoi cu regenerarea Cosmosului; era, intr-un fel, abordarea cea mai complexa, un fel de sinteza a tuturor aspectelor sub care era privita alchimia.
Dar, pentru multi, reprezentativ era aspectul practic. Adeptii alchimiei practice erau in primul rand experimentatori, chiar daca isi bazau cercetarile pe doctrine pe care le impartaseau cu cei ce abordau alchimia in aspectele ei preponderent spirituale. Or, tocmai alchimia practica a influentat de-a lungul timpului progresul stiintelor moderne, motiv suficient de intemeiat pentru a o privi cu mai mult respect decat pana acum. Scopurile acestor achimisti ne pot parea absurde, metodele lor – discutabile, retetele lor – bizare, iar credintele lor – naive si ridicole, insa stiinta moderna le datoreaza mult!

Concret, existau cateva „lucruri“ pe care practicienii alchimisti urmareau sa le obtina, expresii materiale ale perfectiunii spre care a aspirat si aspira tot omul. Poate cea mai cunoscuta dintre ele era Piatra Filosofala, un corp cu insusiri exceptionale, care ar fi permis transmutarea metalelor, adica prefacerea metalelor comune in aur sau argint. Metalele cunoscute alchimistilor medievali erau in numar de sapte; doua – aurul si argintul – erau considerate „perfecte“, de unde si preocuparea de a transforma celelalte metalele, imperfecte, in aur (chrysopoeia) sau argint (argyropoeia). In lumina acestei conceptii (care nu era pur si simplu mistic-naiva, ci reflecta stadiul cunoas¬terii la acea vreme), restul de cinci metale (mercur, plumb, cositor, fier, cupru) erau imperfecte si trebuiau desavarsite.

Piatra Filosofala urma nu doar sa permita transmutarea metalelor, ci si obtinerea (prin lichefiere) a elixirului de viata lunga (un preparat capabil sa prelungeasca viata omului si chiar sa ofere nemurirea) si a Panaceului, leacul universal. Spre sfarsitul Evului Mediu, in carti au inceput sa fie citate si alte proprietati miraculoase pe care alchimistii le atribuiau Pietrei Filosofale: posesorul acesteia putea deveni invizibil, se putea deplasa in spatiu dupa bunul sau plac, putea porunci puterilor ceresti…
Alte obiective ale alchimiei practice erau fabricarea alkahest-ului (un dizolvant universal capabil de a solubiliza orice corp) si – fapt uluitor si eretic in ochii contemporanilor – obtinerea vietii pe cale artificiala, in laborator, mai exact crearea asa-numitului homunculus, o faptura umanoida miniaturala, prin apelul la retete extrem de complicate, ce implicau fermentarea indelungata a unor fluide animale intr-un stomac de cal, hranirea micii fiinte cu sange de om si alte prescriptii stranii, care sunau, bineinteles, a magie neagra.

Ceea ce insa n-a sesizat multa vreme istoria stiintei a fost faptul ca, tot experimentand de zor, alchimistii au izbutit sa descopere lucruri care au sporit imens volumul cunostintelor stiintifice.
Chimia moderna datoreaza enorm alchimiei. Cercetari asupra a mii de substante, descoperiri in domeniul metalurgiei, experimente privind oxidarea metalelor si reducerea oxizilor metalici sunt merite ale alchimistilor. Ei au fost cei care au pus in evidenta reversibilitatea unor reactii chimice, au descoperit noi elemente, au aratat rolul unor substante in fiziologia vietuitoarelor. Iar asta ca rod nu al intamplarii, ci al experimentarii coerente, chiar daca uneori premisele erau eronate.

Astazi, cand copiii invata inca din clasa a sasea ca metalele sunt elemente chimice, obstinatia alchimistilor de a transforma un metal in altul pare ridicola. Dar ea a corespuns stadiului cunostintelor din acea epoca. Nimeni nu stia ca metalele sunt elemente chimice. Ele erau considerate substante compuse; prin urmare, ideea de a le descompune si recompune intr-o forma superioara nu era catusi de putin absurda. Abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea au ajuns savantii la concluzia ca transmutarea metalelor era imposibila. Culmea ironiei, veacuri mai tarziu, fizicienii au izbutit totusi transformarea unui metal in altul, in instalatii nucleare.

Alchimistilor li se datoreaza descoperirea a cel putin patru elemente chimice – arsen, bismut, fosfor si stibiu (posibil chiar cinci, desi cazul zincului este controversat), care s-au adaugat astfel celor noua elemente chimice cunoscute din Antichitate.
Numeroase substante chimice compuse au fost descoperite tot gratie cercetarilor asidue intreprinse in laborator. Explicabil, de vreme ce alchimistii erau, la vremea aceea, cam singurii oameni care faceau, in mod constant, experimente de laborator.
De altfel, dupa parerea multor istorici ai stiintei, alchimistii au fost si inventatorii laboratorului stiintific in intelesul sau de azi, adica nu un spatiu improvizat, ci unul dedicat experimentarii si utilat in conformitate cu necesitatile experimentului. Laboratorul alchimic este, asadar, precursorul laboratorului modern, iar una dintre contributiile alchimiei la dezvoltarea ulterioara a chimiei consta si in identificarea unor materiale si forme potrivite pentru vasele de laborator, a unor tehnici de lucru, a unor masuri de precautie etc.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI