Home » Cultura » Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani

Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani

Autor: Marc Ulieriu 03.25.2009
Intr-o lume a clasamentelor de tot felul, un top ten al celor mai prolifici mari scriitori romani nu se putea alcatui doar din "cantitate": oricum am lua-o, opera unui literator nu este cuantificabila. De aceea, pornindu-se de la masivitatea si compactanta creatiei, de la aportul spatiilor interioare peste care ea se intinde, s-au operat cu alte doua criterii: cel axiologic, in virtutea caruia i-am ales, dintre altii, pe cei zece - iar valoarea lor, suprema intr-unul sau altul din domeniile in care s-au ilustrat, e peste orice discutie -, si cel cronologic: singurul potrivit pentru a-i aseza, cumva, intr-o anumita ordine. Dar, cum nimic nu-i batut in cuie, vizitatorii nostri isi pot alcatui, la randul lor, un clasament: utilizand chiar datele furnizate aici - in combinatie, desigur, cu propria lor cunoastere, frecventare sau ignorare a scriitorilor respectivi.

Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907)

poet, prozator,
dramaturg
istoric, filolog, folclorist

Nascut in comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia);
Hasdeu isi desfasoara studiile liceale la
Chisinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala
si-o desavarseste insa ca autodidact. In februarie 1857 se
stabileste la Iasi, unde se afirma, in scurta vreme, ca gazetar,
editand ziarul unionist Romania (1858,
1859), apoi Foita de istorie si
literatura
(1860). Cu un rasunet mai larg in epoca
este revista Din Moldova (ulterior
Lumina), in care se face cunoscut ca
teoretician literar si ca prozator, cu nuvela
Duduca Mamuca, pentru care a fost adus in
fata justitiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iasi,
pledeaza, in 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european si
pentru infiintarea Universitatii iesene. Este profesor de
istorie, statistica si geografie
la „Scoala reala” din
Iasi. Gratie sprijinului lui Alexandru I. Cuza,
pleaca la Bucuresti (1863), unde continua activitatea enciclopedica
inceputa la Iasi. Fondeaza revistele satirice
Aghiuta (1863-64) si
Satyrul (1866). Ca
dramaturg, obtine un rasunator succes cu drama
romantica Razvan Voda (1867), devenita
apoi Razvan si Vidra, dupa ce publicase,
in ziarul Buciumul, romanul istoric
Ursita (1864), neterminat, si monografia
istorica
Ion Voda cel Cumplit
(1865).

In 1864 este insarcinat sa editeze Arhiva istorica a
Romaniei
(trei tomuri pana in 1867). Publica
articole politice in ziarul
Traian (1869-70) si in revista
Columna lui Traian, mai ales in primii
ani de aparitie (1870-73). Are un rol important ca
presedinte al societatii „Romanismul”, infiintata
in 1869. In 1873 apare primul volum din monumentala
Istorie critica a Romanilor; vol. II
(1875), de dimensiuni reduse, lasa neterminata aceasta lucrare de o
eruditie fabuloasa. Ca profesor la Universitatea din
Bucuresti
, Hasdeu deschide un curs de filologie
indo-europeana (1875). Din 1896 pana in 1900, cand se retrage de la
Universitate, preda un curs de Elemente dacice in limba
romana
. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900)
si membru al Academiei Romane (din 1877).
Cuvente den betrani (1878, ’79. ’81) este
o contributie de seama in lingvistica mondiala. Din grandiosul
Etymologicum Magnum Romaniae au aparut
doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocuparile scriitorului,
importanta este publicatia Revista noua
(1887-95). Ultimii noua ani de literatura formeaza substanta
volumului eterogen Sarcasm si ideal
(1897), in care autorul ramane pe vechile sale pozitii
antijunimist
e. Spre sfarsitul vietii, datorita si durerii
resimtite multa vreme din cauza mortii fiicei sale Iulia,
Hasdeu se cufunda in singuratate si experiente
spiritiste
(expuse in cartea Sic
cogito
, 1892), sfarsind, in izolare totala, in
bizarul sau castel de la Campina.

Hasdeu se integreaza in categoria acelor spirite
plurivalente
, frenetice si impetuoase, ce farmeca si
descurajeaza in acelasi timp. Ca romantic obsedat de
completitudine
, el sparge cu mult tiparele normalului.
Oricat s-ar incerca o delimitare a activitatii sale, aceasta nu
poate fi, totusi, rupta in doua, in stiintifica si literara,
deoarece natura personalitatii lui este mult mai complexa si
orginala in structura ei simfonica. Hasdeu devanseaza, in chiar
structura intelectuala a spiritului romanesc, formulele culturale
de pana atunci, prevestind, ca „homo universalis”,
personalitatea aproape neverosimila a lui Nicolae Iorga. Prin
multitudinea preocuparilor, prin eruditie, prin fantastica sete de
cunoastere, ca si prin vointa inflexibila de afirmare a spiritului
creator romanesc in spatiul culturii europene, Hasdeu ramane un
profet cultural si un om de bronz a carui icoana
postuma ne apare la dimensiuni legendare.

Mihai EMINESCU (1850-1889)

poet, prozator,
publicist

Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe
Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din
Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din
Joldesti. Copilareste la Ipotesti (unde-si incepe, probabil,
studiile in casa cu un profesor neamt); inscris la
National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a
III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi
K.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul
al II-lea fuge de la scoala si se intoarce la
Ipotesti,
nesuportand rigorile formale ale
disciplinei scolare
. Cu reveniri la gimnaziu – ca
„privatist” -, cu noi evadari (in 1864 era copist la
Tribunalul din Botosani
), incearca, fara succes, sa
recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea
iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de
Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia:
La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai
tarziu, debuteaza in revista oradeana
Familia cu poezia De-as
avea
, salutata de directorul publicatiei,
Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in
Eminescu
.

Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca
sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la
Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este
intrerupt de interventia tatului sau. Caminarul il trimite
pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si
terminase gimnaziul
. La Viena (1869-72) audiaza, ca
„Ausserordentlich”, cursurile de filosofie ale lui
R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina
si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in
stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana
la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta,
agitatoric nationala, in cadrul societatii „Romania juna” si leaga
cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de
colaborare la Familia, incearca o
apropiere de cercul junimist, in care lucrarile
sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al
epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri
literare
(1870-71: Venere si
Madona
, Epigonii,
Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu
drept argumente principale spre a defini „directia noua” in
literatura romana.

In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o
cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue
studiile, la Berlin
, cu ajutor banesc acordat de
„Junimea”. Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin,
cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring,
Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de
limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa
studiil
e. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al
Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca
revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe
Creanga)
, apoi ca redactor la Curierul de
Iasi
(sau „foaia vitelor de pripas”, cum ii va zice
mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de
Slavici si Caragiale) la Timpul (organul
central al Partidului Conservator). In paralel cu o
prodigioasa activitate literara
, in care Eminescu creeaza
si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric,
a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate
jurnalistica
: activitate performanta in cel mai inalt
grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza
destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei
tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise „setea de
repaos” a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca
intr-o salvatoare uitare. Volumul de
Poesii editat de Maiorescu in decembrie
1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el,
propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce
spiritualitatea romaneasca ajungea la
cunoasterea de sine prin poezia eminesciana,
poetul rugii
din Oda („Ca sa pot muri linistit, pe
mine / Mie reda-ma”) se indeparta de propria-i creatie,
supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu
rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a
prabusirilor launtrice
.

Nicolae IORGA (1871-1940)

istoric,
memorialist
poet, dramaturg
critic si istoric literar

Fiu de avocat, invata sa citeasca singur; debuteaza la 14 ani,
in ziarul Romanul al unchiului sau Manole
Arghiropol (1885). Scoala primara si gimnaziul sunt urmate la
Botosani, apoi „Liceul national” din Iasi, unde-si da si
bacalaureatul (1888). Facultatea (sectia istorico-literara)
o termina intr-un singur an (1889), la Iasi, „magna cum
laude”
. Cursuri de specializare la universitatile
din Paris, Berlin si Leipzig;
absolva „Ecole practique des
hautes Etudes” (1892) si isi ia doctoratul la Leipzig (1893).
Colaboreaza la Revue historique si
Revue de l’Orient latin, aduna documente
si initiaza colectii, precum Acte si fragmente cu
privire la istoria Romanilor
sau Notes et
extrauts pour servir a l’histoire des croisades aux XV-eme
siecle
. Profesor la Universitatea din Bucuresti, din
1894; membru corespondent al Academiei Romane
(1897). Atras de publicistica, scrie (in prima tinerete) la cateva
publicatii socialiste, dupa care se orienteaza catre cele cu
program national: Romania Juna,
L’independence roumaine si, din 1903, la
Samanatorul, din care face o adevarata
tribuna pentru un program literar distinct; program urmat si de
alte reviste intemeiate de el: Neamul
romanesc
, Floarea
darurilor
, Drum drept,
Cuget clar s.a. Recunoscut pe
plan mondial pentru valoarea sa de istoric
, redacteaza
pentru colectia „Istoria statelor europene” Geschichte
des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner
Staatsbildungen
(1905), The Byzantin
Empire
(1907) si Geschichte des
Osmanischen Reiches
(1908). Scrie si publica
intr-un ritm extrem de sustinut: sapte carti in 1905, 33 in 1910,
29 in 1912, 300 intre 1920-1940.

Membru al Academiei Romane (1910), „Doctor
honoris causa” al mai multor universitati, membru al Academiei
franceze, poloneze, iugoslave
etc.; tine conferinte si
participa la congrese internationale (in Europa si Statele Unite).
Creeaza „Fundatia Iorga”, „Universitatea populara” de la Valenii de
Munte, „Scoala romana” de la Fontenay-aux-Roses, „Casa Romena” de
la Venetia etc. Presedinte al „Comisiei Monumentelor istorice”,
decan, rector, senator de drept, prim-ministru. In dimineata zilei
de 27 nov. 1940 este asasinat de o „echipa a mortii”
legionara
, langa comuna Strejnic.

Scriitor total, Iorga este in egala masura omul
intregului, cat si al partilor: personalitatea sa extrovertita nu
poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa faca
totul, sa gandeasca si sa re-gandeasca totul.
Om
predestinat sa fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu
unde el sa nu fi intrat, pe care sa nu-l fi abordat.
Dar,
daca in istorie si in istoria literara rolul sau e de netagaduit,
in domeniul creatiei propriu-zise ramane un scriitor minor: privita
in ansamblu, poezia lui este in mare masura mimetica, prelungind
anacronic filonul pasoptist-romantic; nici opera dramatica, scrisa
in cea mai mare parte in versuri, nu reuseste sa miste spectatorul
contemporan. Adevarata sa creatie in beletristica ramane literatura
de calatorie, in care a lasat pagini de autentica vibratie in fata
peisajului, a oamenilor si, mai ales, a operei lor. Cand se
intoarce la uneltele istoricului, investigand epoca veche si
moderna a literaturii romane, rezultatele sunt pe masura vastului
sau orizont interpretativ, iar contributiile sale –
covarsitoare
: practicand o critica culturala, in stransa
legatura cu epoca si cu factorii formativi ai unei personalitati,
Iorga este creatorul istoriei culturale romanesti
pe care o domina prin largimea orizontului si ideatia sa
fulguranta.

Mihail SADOVEANU (1880-1961)

prozator

Fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, de origine olteneasca, si al
Profirei (n. Ursachi), fata de razesi din Verseni; pana la
absolvirea scolii primare, poarta numele mamei. Studii elementare
la Vatra-Pascani, cu dascalul Mihai Busuioc (prezent, mai tarziu,
in evocari: Domnul Trandafir s.a.).
Copilaria sa se bucura, ca si la Eminescu, de toate privilegiile
libertatii rurale. Din 1892, elev al gimnaziului „Alecu Donici” din
Falticeni si coleg de clasa cu Eugen Lovinescu. Se
inscrie apoi la „Liceul national” din Iasi (1897-1900),
remarcandu-se la disciplinele literare si umaniste; scrie
poezii de factura naiv-romantica si povestiri cu haiduci
.
Debuteaza in 1897, la revista Dracu din
Bucuresti, cu schita Domnisoara M. din
Falticeni
, semnata: Mihai din Pascani. Colaboreaza,
apoi, la aproape toate publicatiile din tara (pseudonime de
inceput: M.S. Cobuz, Ilie Puscasu s.a.). In 1901 se insoara cu
Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tanar, si are 11 copii.
Din 1904 se stabileste la Bucuresti cu intentia de-a urma
Facultatea de Drept, nerealizata.

Debut editorial (1904) cu patru carti:
Povestiri (distinsa cu premiul
Academiei Romane
, raportor – Titu Maiorescu),
Soimii, Dureri
inabusite
si Crasma lui Mos
Precu
. N.Iorga numeste anul 1904 „anul
Sadoveanu”.
Subsef de birou la Ministerul Instructiei si
Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din insarcinarea lui
Spiru Haret), director al Teatrului National din
Iasi (1910-19), se stabileste, dupa primul razboi mondial, la Iasi
si, cu cativa ani inainte de al doilea, la Bucuresti,
casatorindu-se, dupa moartea primei sotii, cu Valeria Mitru. Membru
corespondent si, din 1921, membru activ al Academiei
Romane
. Calatorii in Olanda, Germania, Turcia.
Publica aproape o suta de volume, din care unele
marcheaza momente esentiale in istoria literaturii romane:
Hanu Ancutei (1928),
Imparatia apelor (1928),
Zodia Cancerului (1929),
Baltagul (1930), Creanga de
Aur
(1933), Fratii Jderi
(1935-43), Divanul persian (1940),
Ostrovul lupilor (1941),
Nicoara Potcoava (1952).

Sadoveanu, sau „insasi natura care se contempla pe
sine si se talmaceste singura in termeni de constiinta”, cum il va
defini Lucian Blaga, a avut o evolutie lenta: abia
cand „tipareste Zodia Cancerului, urmata
aproape imediat de Baltagul„, incepe
„marea serie ce se incheie, in 1952, cu Nicoara
Potcoava
” precizeaza Al. Paleologu
(poate cel mai avizat comentator al prozatorului). Care adauga:
„(…) parerea ca Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultura (…)
este o aberatie pe care nu o poate crede decat cine nu l-a citit cu
destula atentie sau nu e destul de serios instruit el insusi.
Un mare scriitor fara o mare cultura nu a existat
niciodata
si nu poate niciodata exista. Cultura, chiar
eruditia, fara de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu
ar fi fost de conceput, este la el materie de viata si meditatie,
modelatoare in plan uman, operanta in ordinea spiritului (…). In
loc sa fie simulata, cum vedem la unii (caci se vede), la
Sadoveanu eruditia e disimulata, incorporata formativ in actul de
creatie
. Mare artist, scriitor de geniu a
devenit Sadoveanu tarziu, printr-un proces de transmutatie
interioara care l-a modificat fundamental. Abia dupa un sfert de
secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevarat Sadoveanu. Daca
nu vrem sa admitem asta, nu intelegem nimic din lectia de slefuire
a pietrei savarsita de Sadoveanu si nu intelegem sensul lungii sale
cai catre sine”.

Tudor ARGHEZI (1880-1967)

poet, prozator,
publicist

„Cel mai mare poet al secolului XX”, cum il
numea Tudor Vianu, se naste la Bucuresti, numele
sau real fiind Ion N. Theodorescu. Cursul primar la scoala „Petre
Poenaru”, gimnaziul la „Dimitrie Cantemir”. Debuteaza in ziarul lui
Macedonski, Liga ortodoxa (1896), cu
poezia Tatalui meu; colaboreaza, sub
numele Ion Th. Arghezi, la Revista
moderna
si Viata noua.
Tehnician la fabrica de zahar Chitila (1897-99); novice la
Manastirea Cernica (1899); diacon la Mitropolia Ungrovlahiei din
Bucuresti (1900). Intre 1905 si 1910 locuieste in Elvetia si
calatoreste in Franta. Din legatura ulterior legalizata (1913) cu
prof. Constanta Zissu i se naste un fiu, Eliazar. In 1910
N.D. Cocea ii publica versurile la
Viata sociala; dupa intoarcerea in tara,
colaboreaza la Facla (1912),
Viata romaneasca si
Rampa; redactor (1913-14) la ziarul
Seara; din 1915, conduce saptamanalul
Cronica. In 1916 se casatoreste cu
Paraschiva Burda, care-i va darui doi copii, Domnica si
Iosif (alintati de el: Mitura si Barutiu)
. Ramas in
Bucuresti in timpul ocupatiei germane, devine redactor al unei
publicatii oficiale, ceea ce-i atrage, ulterior,
condamnarea la inchisoare (1918); este gratiat prin
interventia lui N. Iorga (1919).
Colaboreaza la
Hiena (1919-20); redactor-sef al revistei
Cuget romanesc (1922-23).

In 1927 ii apare primul volum de versuri, Cuvinte
potrivite
. In 1928 editeaza ziarul, mai apoi
saptamanalul Bilete de papagal,
cea mai caracteristica publicatie a sa din perioada de
maturitate
. Publica Icoane de
lemn
(1929), Poarta neagra
(1930), Flori de mucigai (1931),
Cartea cu jucarii (1931),
Tablete din tara de Kuty (1933),
Ochii Maicii Domnului (1934),
Carticica de seara (1935),
Cimitirul Buna Vestire (1936),
Ce-ai cu mine, vantule (1937),
Hore (1939). In paralel, editiile
succesive de Versuri (1936, 1940 si 1943)
aduna aproape toate poeziile publicate anterior in volume. Distins
cu „Premiul National” (1934). In perioada razboiului scoate romanul
Lina (1942); colaboreaza la ziarul
Informatia zilei (1943), detinand rubrica
permanenta „Bilete de papagal”; publicarea (sept. ’43) a
pamfletului Baroane atrage
suprimarea ziarului si internarea autorului in lagarul de la
Targu-Jiu.
Dupa eliberare, publica volumele
Bilete de papagal (1946),
Manual de morala practica (1946),
Una suta una poeme (1947) si i se joaca
piesa Seringa (1947). Laureat al
„Premiului National pentru Literatura” (1946). In 1948, i se
interzice dreptul de a publica; dupa ridicarea interdictiei,
reintra intr-o faza de sporita activitate. Publica pachetele
Prisaca (1954), 1907 –
Peizaje
(1955), Cantare
omului
(1956), Stihuri
pestrite
(1957), Frunze
(1961), Poeme noi (1963),
Cadente (1964),
Silabe (1965),
Ritmuri (1966),
Noaptea (1967). Din 1962, incepe sa apara
editia de Scrieri (proiectata in 61 de
volume). Postum, apar Frunzele tale
(1968), Crengi (1970),
XC (1970) si Calatorie in
vis
(1973).

Activitatea lu Arghezi se desfasoara pe mai bine de
sapte decenii
situatie fara precedent in
literatura noastra
– si intr-o deconcertanta varietate de
forme publicistice: a alterat poezia cu ziaristica, a fondat ziare
si reviste efemere, si-a facut auzita vocea in tot soiul de
prilejuri, intovarasind publicarea unor pamflete de cel mai violent
ton cu poezii concepute in cu totul alt regim sufletesc. Problema
esentiala a liricii lui Arghezi este aceea a constiintei, a unei
constiinte care cauta si se framanta, dar pune totul in termenii
unei intelegeri simple, concrete, primordiale. Nu este vorba la el
de spectacolul pe care-l ofera gandirea intru cucerirea unui
adevar, ci de insusi chinul gandirii.

CITESTE CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA
URMATOARE!