Războiul Urechii lui Jenkins, cel mai neobişnuit ”casus belli”. Cum s-au luptat britanicii cu spaniolii din cauza urechii unui comerciant

Istoria războaielor dintre Regatul Spaniei şi Regatul Marii Britanii este lungă şi încurcată, reprezentând evoluţia intereselor economice, politice şi militare ale celor două şi ale aliaţilor lor. Indiferent de motivele invocate, conflictele militare dintre cele două mari puteri ale vremii  aveau ca scop, influenţarea balanţei de putere dintre cele două state şi, implicit, la nivel mondial.

În ciuda raţiunilor de stat, politice, militare şi economice, conflictele militare, inclusiv cele spaniolo-britanice, au nevoie de un „casus bellii”, un motiv de război prin care să poate fi justificată începerea ostilităţilor. 

• Cum a început revoluția rusă pe străzile Iașiului
• Moartea lui Boris Elţîn, primul preşedinte ales în mod democratic la Kremlin

Un astfel de „casus bellii”, cel puţin neobişnuit, este tăierea unei urechi a unui comerciant britanic de sclavi. Oricât de absurd ar părea, acest conflict s-a întins pe aproape nouă ani (1739-1748) şi dus la moartea a peste 30.000 de oameni, notează War History Online.

Pentru a consemna fidel istoria, trebuie explicat faptul că în acest război tăierea urechii lui Robert Jenkins de către soldaţii spanioli, în 1731, a reprezentat un pretext. În realitate, seminţele războiului între cele două ţări fuseseră plantate cu mult timp înainte şi dăduseră naştere unor conflicte anterioare.

Războiul Urechii lui Jenkins, cum l-a numit instoricul Thomas Carlyle în 1858, sau Guerra del Asiento, cum l-au numit spaniolii. îşi are originea în sfârşitul unui alt conflict: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-1712). Astfel, la finalul acestui război, Regatului Marii Britanii şi comercianţilor acesteia li s-au oferit acces limiat la pieţele din America de Sud controlate de coroana spaniolă. Această înţelegere se numea asiento, licenţa asupra monopolului unei rute comerciale sau asupra unui produs.

Războiul perpetuu

Asiento oferit Marii Britanii prin Tratatul de la Utrecht (1713) nu a fost nici pe aproape îndeajuns pentru a opri ostilităţile spaniolo-britanice, fiind urmat de către: Războiul Cvadruplei Alianţe (1718-1720), Blocada de la Porto bello (1726) şi Războiul Anglo-Spaniol (1726-1729). 

Această serie de conflicte a ajuns la un final prin Tratatul de la Sevilia (1729),  prin care înţelegerea din 1713 a fost amendată. Astfel, navele spaniole având dreptul de a verifica navele comerciale britanice pentru a vedea dacă condiţiile impuse de asiento erau respectate.

Între 1732 şi 1737, relaţiile dipolmatice dintre coroana spaniolă şi cea britanică s-au îmbunătăţit considerabil, mai ales din cauza faptului că britanicii, prin Sir Robert Walpole, considerat primul prim-ministru de facto al Regatului Marii Britanii, a susţinut Spania în timpul Războiului de Succesiune Polonez (1733-1738). Din păcate, creşterea opoziţiei faţă de Walpole a însemnat şi creşterea sentimentelor anti-spaniole în rândurile britanicilor.

Ultima şansă pentru pace

Nici Spania, nici Marea Britanie, la nivel guvernamental, nu erau foarte entuziasmate de perspectiva unui nou conflict şi, de aceea, au decis să dea o şansă păcii şi să se întâlnească în 1738 pentru a detensiona situaţia.

S-a semnat un nou accord, prin care se acordau plăţi pentru daunele materiale suferite de comercianţii britanici, limite în ceea ce priveşte amploare percheziţiilor spaniolilor.

Din păcate, părţile semnatare au încălcat tratatul şi printr-un vot al Parlamentului Englez, la presiunile comercianţilor, se ajunge la un nou conflict. Acesta este momentul în care cazul lui Robert Jenkins din 1731 este readus în discuţie. Astfel, el a depus mărturie în faţa leguitorilor, iar unele consemnări istorice susţin că Jenkins ar fi prezentat urechea care i-ar fi fost retezată. Istoricii care au studiat subiectul sunt însă de părere că aşa ceva nu s-a întâmplat.

Ca urmare a votului din legislativul englez, regelui George al II-lea i-a fost trimisă o scrisoare prin care i se solicita să ceară Spaniei despăgubiri. În 1739, amiralul Edward Vernin a fost autorizat să atace posesiunile spaniole din Marea Caraibilor.

Din cauza legăturilor de sânge dintre Spania şi Franţa, ambele fiind conduse de diferite ramuri ale familiei de Bourbon, Marea Britanie şi-a concentrat forţele în partea sudică a Arhipeleagului Britanic pentru a preveni o potenţială invazie terestră. Din această cauză, un atac pe scară largă a Americilor nu a fost pus în aplicare.

Ostilităţile desfăşurate între cele două mari puteri ale vremii s-au dovedit a fi un eşec major pentru coroana britanică. Din acest motiv, regele George al II-lea a decis să îşi concentreze trupele în Europa şi să se alieze cu Austria în disputa acesteia cu Prusia. Astfel, Războiul Urechii lui Jenkins a devenit un front al Războiului de Succesiune Austriac.

Finalul acestor două războaie vine în 1748 şi nu a adus un câştig semnificativ pentru britanici, ci o multitudine de pierderi: peste 30.000 de oameni şi 400 de nave. 

Citeşte şi: