Prima pagină Natura

Şoimul dunărean: ce se va întâmpla cu cea mai rară pasăre din România?

Nicu Pârlog 10.17.2014 | ● Vizualizări: 8980
Detaliu cap de femelă de şoim dunărean.     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (16)

Pe cerul nesfârşit al stepei dobrogene se profilează silueta cu profil tăios a unei păsări de pradă. Pentru ochii unui om obişnuit, imaginea nu reprezintă nimic deosebit. O pasăre şi atât... Însă pentru ornitologii şi cercetătorii care o cunosc şi o caută neîncetat, bucuria descoperirii unui şoim dunărean este aproape inegalabilă. Brusc, pasărea de pradă îşi strânge aripile şi cade într-un picaj ameţitor. Popândăul nici măcar nu a simţit moartea care s-a prăvălit de sus. Timp de câteva minute, şoimul inpectează atent zona, după care ciocul său tăios începe să sfâşie prada. A mai trecut o zi cu noroc. Dar următoarele cum vor fi? Ei bine răspunsul acestei întrebări depinde de noi, oamenii care vrem ca cea mai rară pasăre din ţară să nu dispară definitiv.

Cine este acest rege maiestuos al spaţiilor nesfârşite?

 
Şoimul dunărean este nu doar cea mai rară specie de pasăre clocitoare din România, dar şi una dintre cele mai impresionante păsări de pradă, şi cu siguranţă unul dintre cei mai impunători şi interesanţi şoimi din lume.
Taxonomic, acest şoim este o pasăre răpitoare de zi, care face parte din familia Falconidae, familia şoimilor obişnuiţi, familie care cuprinde 37 de specii ale genului Falco. Şoimul dunărean a fost pentur prima oară descris ştiinţific între anii 1833-1834 de către zoologul britanic John Edward Grey, care s-a folosit în descrierile sale de şoimi juvenili capturaţi după ce migraseră de iarnă în India, loc unde se afla şi zoologul britanic.
 
Acesta este motivul pentru care denumirea ştiinţifică a şoimului dunărean este Falco cherrug, de la cuvântul latin „falco” adică şoimi, şi numele de „cherrug” dat de zoologul britanic care se inspirase de la şoimarii indieni care denumeau „charg”- femela mai mare şi mai puternică a şoimului dunărean, şi „chargela”- masculul mai mic al acestei specii de şoim.
 
Denumirea sa în limba engleză, de Saker, sau Saker Falcon, provine de la un trib de beduini din Iordania, trib ai cărui membri erau specializaţi din cele mai vechi timpuri în capturarea şi dresarea acestui şoim. Ei bine, acest trib se autodenumea Beni Saqr sau Beni Sakhr. Prin preluare şi modificare numele de Saqr a devenit Saker în limba engleză, după cum mi-a confirmat reputatul ornitolog indian Rishad Naoroji.
 
Şoim dunărean adult cu prada proaspăt doborâtă.    Sursa foto: Shutterstock
 
Studiile moleculare la nivel de ADN, au stabilit că şoimul dunărean aparţine subfamiliei Hierofalco, alături de şoimul de tundră sau şoimul polar (Gyrfalcon în lb. engleză) (Falco rusticolus), şoimul sudic (Falco biarmicus) şi şoimul Laggar din India (Falco jugger). În ciuda asemănării de talie şi culoare a penajului, şoimul dunărean nu este la fel de mult înrudit cu şoimul de preerie (Falco mexicanus) din America de Nord, precum este cu cele trei specii de şoimi anterioare.
 
Nici în prezent ornitologii nu au căzut cu toţii de acord cu privire la numărul subspeciilor şi populaţiilor de şoimi dunăreni la nivel global.
Bunăoară, marele ornitolog rus Piotr Ghiorghi Dementiev a identificat şi descris un număr de cinci subspecii de şoim dunărean. Anume şoimul dunărean tipic (Falco cherrug danubialis), şoimul siberian (Falco cherrug saceroides) şoimul de Turkestan (Falco cherrug coatsi). şoimul mongol ( Falco cherrug milvipes) şoimul tibetan (Falco cherrug  hendersoni)
Însă în prezent, majoritatea ornitologilor susţin că nu ar exista decât două mari subspecii, Falco cherrug cherrug care se trăieşte din Austria şi Slovacia până în Iran şi centrul Siberiei. Subspecia aceasta are de regulă un penaj în nuanţe de brun, cu penajul capului de culoare deschisă. Cealaltă subspecie este Falco cherrug milvipes şi se întâlneşte din partea de sud-centrală a Siberiei până spre nord-estul Chinei şi Mongoliei. Este de talie puţin mai mare decât subspecia anterioarăă şi are un colorit mai roşcat-deschis decât aceasta.
 
O menţiune aparte o face aşa numitu-l şoim de Altai (Falco altaicus) o răpitoare asupra căreia ornitologii nu au căzut iarăşi de acord, unii considerându-l o subspecie distinctă a şoimului dunărean, iar ceilalţi o subspecie de şoim polar rămasă cantonată în regiunea Munţilor Altai din Asia Centrală sub forma unui relict glaciar. Oricum, şoimul de Altai are un penaj identic cu cel al tuturor varianţiilor de şoim dunărean, numai că are o talie mai mare decât a oricărui şoim dunărean, fiind astfel al doilea şoim ca mărime din lume după şoimul de tundră.
 
Apropo de mărime, şoimul dunărean are o lungime corporală cuprinsă între 47-58 centimetri şi o anvergură cuprinsă între 97-120 centimetri. Greutatea corporală variază între 730-1. 300 grame. Specia prezintă dimorfism sexual, femelele fiind mai mari, mai grele şi mai puternice decât masculii, care sunt în schimb mai agili. Spre deosebire de şoimul călător (Falco peregrinus) care are o constituţie îndesată şi grea, cel dunărean are o siluetă mai longilină şi mai suplă, fiind adaptat urmării prelungite a prăzii. Dunăreanul nu are nici penajul incredibil de dur şi ascuţit al călătorului, nefiind adaptat picajelor extreme care constituie caracteristica principală a şoimilor călători.
 
Mascul adult de şoimd dunărean fotografiat de naturalistul Vlad Cioflec în sudul Republicii Moldova, Stepa Bugeacului, Satul Svetlai.    Sursă foto: Vlad Cioflec
 
Penajul este caracteristic, în nuanţe de alb, gri, maron, ocru, negru. Partea superioară a corpului este de regulă brun-maronie, fiecare pană fiind conturată uşor cu gri sau crem, în timp ce partea anterioară este deschisă la culoare, de un alb-crem-cenuşiu marcat cu pete dese. Întotdeauna exemplarele juvenile sunt mai închise la culoare decât cele adulte. Şoimul dunărean are un penaj exterem de asemănător cu al celui sudic, fiind totuşi mai închis la culoare. Ca semne distinctive faţă de şoimul sudic, penele de pe coapsele păsării adulte sunt întotdeauna închise la culoare, iar pata lunguiaţă în formă de mustaţă lacrimală din spatele ciocului este vag schiţată.
 
La fel ca la alţi şoimi de talie mare, exemplarele juvenile de dunărean au picioarele şi zona nărilor de culoare cenuşiu albăstruie. La maturitate acestea devin galbene. Păsările din captivitate au atins vârste de 25-30 de ani.
 
 
Unde trăieşte?
 
 
Falco cherrug trăieşte într-o mare parte a regiunii Palearctice din centrul Europei spre Mongolia. Până în prezent a fost confirmat ca şi specie clocitoate în următoarele ţări: Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Rusia, Turcia, Iran, Irak, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizia, Mongolia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran, posibil şi în Irak şi Afganistan.
 
Iarna, specia migrează adesea în zone sudice, fiind confirmat în Polonia, Germania, Croaţia, Italia, Malta, Cipru, Israel, Grecia, Iordania, Egipt, Libia, Sudan, Tunisia, Etiopia, Kenya, Arabia Saudită, Yemen, Oman, India, Emirarele Arabe Unite, Kuweit, Irak, Pakistan, Nepal, Afganistan şi Azerbaidjan. 
 
Şoimul dunărean este o pasăre adaptată la habitate şi ecosisteme tipice. Preferă întotdeauna spaţiile largi, deseori aride, de preferinţă izolate, presărate cu formaţiuni stâncoase sau margini de pădure, zonele de silvostepă, stepă, semideşert, păşuni şi câmpii, platouri înalte cu stânci, canioane şi văi adânci, chiar şi delte sau zone umede. În Europa se întâlneşte de la nivelul mării la altitudinea de maxim 2.000 metri, în timp ce în Asia Centrală este frecvent observat la altitudini de 2.500-4.700 metri.
 
Este o pasăre sedentară în majoritatea teritoriului de cuibărit, dar cu un mare grad de nomadism. De asemenea migrează adesea în urmărea prăzilor, în special dacă iernile sunt deosebit de aspre. Păsările mature din Europa rămân în majoritate în teritoriile lor, dar exemplarele juvenile şi cele tinere vagabondează pe teritorii imense sau migrează în carierele clasice de iernat ale speciei din Orientul Apropiat, Caucaz şi nord-estul Africii. Păsările din Rusia migrează de obicei în octombrie şi se întorc în martie, în timp ce exemplarele din Slovacia, Ungaria şi România pleacă de obicei la începutul lui decembrie şi se întorc la finelele lunii ianuarie.
 
 
La cuib!
 
 
Şoimul dunărean este o pasăre tăcută aproape tot anul, însă în perioada prenupţială perechile încep să strige pentru a-şi marca şi delimita teritoriul de cuibărit. Strigătele şi ţipetele emise sunt asemănătoare cu cele ale şoimului călător, doar că sunt mai aspre şi mai groase. Ceva de genul: kyak-kyak-kyak, sau kek-kek-kek. În perioada creşterii puilor, femela cere hrană masculului cu un ki-ki-ki insistent, iar masculul cu pradă îşi anunţă venirea la cuib cu un gayk, gayk, gayk sonor.
 
Perechile de şoimi dunăreni, la fel ca alte specii de şoimi, se bazează mult pe posturile corporale atunci când comunică în interiorul cuplului. Cea mai agresivă postură este aceea când pasărea stă verticală cu aripile larg desfăcute şi cu penele faciale ridicate. Postura este acompaniată de sâsâituri, ţipete, muşcături şi lovituri cu ghearele. Şoimii se folosesc adesea de aplecări şi poziţionări ale capului pentru a semnala supunerea, acceptarea precum şi cererea de hrană.
 
 Precum toţi şoimii, nici şoimii dunăreni nu-şi construiesc cuiburile ci preferă să le ocupe pe cele construite de alte specii de păsări, în speţă corvide sau alte specii de răpitoare de zi precum ulii şorecari sau diverse specii de acvile. Dacă nu găsesc niciun cuib liber, îşi depun ouăle direct pe stânci. De regulă clocesc însă pe stânci, în cuiburi din arbori, pe stâlpii de înaltă tensiune şi pe cornişele clădirilor părăsite. În Altai şi Mongolia, aceşti şoimi cuibăresc uneori direct pe sol. Sunt păsări extrem de teritoriale, iar în perioada de incubaţie şi creştere a puilor dau dovadă de o agresivitate impresionantă la adresa tuturor păsărilor de pradă care le traversează teritoriul.
 
În Europa, perechile încep să depună ouăle încă din a doua jumătate a lunii martie, pe când în Asia, cuibăritul debutează la mijlocul lunii aprilie. Ponta variază între 2-6 ouă, dar cel mai adesea femelele depun între 3-4 ouă. Incubaţia începe în momentul când femela depune penultimul ou din pontă. Incubaţia durează de regulă între 32-35 de zile.
 
Luca Dehelean alături de un şoim dunărean adult capturat pentru inelare.    Sursa foto: Luca Dehelean
 
Dimensiunile medii de la un număr de 52 de ouă colectate de ornitologul Carl Ritter von Dombrowski de la şoimi dunăreni care au clocit în România, indică o lungime medie de 53,4 milimetri şi o lăţime medie de 41 milimetri. Culoarea lor de fond este galben spre ocru, acoperită cu puncte şi pete roşu-brune cu desene marmorate. Femela clocitoare este hrănită din belşug de către mascul, iar în orele de amiză, când femela zboară să-şi dezmorţească aripile, acesta-i ţine locul.
 
Ca la toate păsările de pradă, după ce puii cresc şi au nevoie de mai multă hrană, şi la şoimii dunăreni, femela porneşte la vânătoare. La vârsta de 45-50 de zile puii pot zbura şi încep să vâneze şi să fie independenţi de părinţi. Peste alte 28 Şoimii dunăreni pot procrea de la vârsta de doi ani, dar îşi găsesc pereche şi îşi stabilesc un teritoriu propriu de abia de la 3-4 ani în sus.
 
 
 Şoimul care nu renunţă
 
 
Spre deosebire de şoimul călător care este un vânător al aerului specializat în atacarea şi uciderea păsărilor din picaje cu viteze incredibile , sau de şoimul de tundră care este de asemenea un vânător de păsări, dar un hăituitor de cursă lungă specializat în zboruri lungi de anduranţă, şoimul dunărean este cel mai oportunist şi adaptabil şoim de talie mare, din punct de vedere al selectivităţii prăzii.
 
Este un vânător de păsări precum speciile anterioare, dar are tactici de zbor şi atac sensibil diferite de ale acestora. De asemenea, este şi un vânător de mamifere şi reptile mici. Şoimul dunărean este foarte versatil şi se hrăneşte în special cu rozătoare de talie mică sau medie precum popândăi, hârciogi, gerbili, pikaşi (rozători de talia unor şobolani care trăieşte în munţii din centrul Asiei) precum şi pui şi tineret de iepuri.
 
Păsările sunt şi ele prezente din abundenţă pe lista sa de prăzi. În perioada creşterii puilor, păsările compun circa 30-60% din totalul părzilor aduse la cuib. Nu ratează nimic. De la mici passeriforme de talia vrabiei până la stârci, raţe, gâşte sau dropii hubara, nicio specie nu este la adăpost de ghearele sale. Cu toate acestea grosul prăzilor înaripate este compus din păsări de talie medie. Atacă cu abilitate porumbei, guguştiuci, potârnichi, prepeliţe, fazani, pescăruşi, ciori, gaiţe, stăncuţe.
 
Mascul juvenil de şoim dunărean inelat în Ungaria şi fotografiat în România.    Sursa foto: Luca Dehelean
 
Când iernează în preajma lacurilor, deltelor, râurilor sau litoralului marin, şoimul dunărean atacă în special limicole (păsări de ţărm) şi raţe sălbatice. Când vânează păsări mici de dimensiunea ciocârliilor, acest şoim de talie mare poate fi extrem de mobil şi manevrabil în zbor, iar când vânează păsări mari şi puternice, dă dovadă de o persistenţă incredibilă.
 
Asemenea unui vânător neobosit, construit pentru anduranţă şi efort îndelungat, şoimul dunărean îşi hăituieşte prin aer şi prin tufişuri prada până când într-un final o oboseşte şi o capturează. Foarte puţine păsări scapă de urmărirea sa. În câmp deschis, nu are rival. Dacă multe specii de păsări se adăpostesc la sol şi stau nemişcate în faşa atacurilor unui şoim călător, specie recunoscută pentru capacitatea sa de a lovi prăzile din aer, în faţa dunăreanului această tactică este falimentară, căci acest şoim poate captura păsările de pe sol aproape cu aceeaşi abilitate pe care o are uliul porumbar.
 
Dimineaţa devreme, şoimul dunărean obişnuieşte să-şi pândească prada de pe puncte înalte din teritoriu, precum stâlpi de telegraf, stânci izolate sau copaci înalţi de la liziera pădurilor. Din acele adevărate puncte de observaţie, şoimul aşteaptă. Când ochii săi foarte ageri zăresc o potenţială pradă, obişnuieşte adesea să se lanseze într-un zbor direct asemănător ulIul porumbar.
 
Când prăzile sunt rare, dunăreanul se ridică în zbor la înălţimi de 30-60 metri, unde se roteşte planând în căutarea victimelor. Odată ce pasărea sau popândăul au fost observate, şoimul cade în picaj asupra lor. Păsările sunt lovite şi prinse cu ghearele după care şoimul le rupe gâtul prin muşcături cu ciocul care are două formaţiuni ascuţite situate imediat după vârful încovoiat. Această caracteristică fiziologică este prezentă la toate speciile de şoim. După muşcătura puternică prin care vertebrele gâtului sunt rupte, pasărea moare pe loc indiferent de talie. 
 
 
Şoimi şi şoimărit
 
 
Nobila artă a vânătorii cu păsări de pradă dresate, sau şoimăritul cum este cunoscută în limba română, este o practică deosebir de veche. Valoarea sa culturală şi chiar ecologică în unele cazuri (mulţi şoimari au salvat de la extincţie păsări rare, au reintrodus specii dispărute şi au contribuit la schimbarea opticii cu privire la răpitoare) a făcut ca recent şoimăritul să fie introdus de UNESCO în patrimoniul cultural al omenirii.
 
Dovezile arheologice demonstrează că şoimăritul are o vechime considerabilă. Încă de acum 4.000 de ani, oamenii vânau cu păsări de pradă dresate în Mesopotamia şi nordul Munţilor Altai din Mongolia şi China de astăzi. Şoimul dunărean era un simbol al multor triburi asiatice de la mongoli la unguri. Şoimăritul pe filieră asiatică a pătruns în Europa în jurul anului 400 după Hristos, odată cu invaziile hunilor şi alanilor.
 
Există însă dovezi istorice despre unele triburi trace care vânau cu răpitoare dresate. În perioada medievală şoimăritul şi-a trăit Vârsta de Aur în Europa şi în Asia. Şoimăritul era pe atunci sportul favorit al regilor şi nobililor care urmăreau cu atenţie şi admiraţie lupta dintre prăzi şi prădători. Chiar şi oamenii de rând vânau uneori cu răpitoare, dar cel mai adesea din raţiuni de subzistenţă. Multe capete încoronate au preţuit atât de mult şoimăritul încât i-au dedicat cărţi şi tratate serioase, valabile şi astăzi, cum ar fi De arte venadi cum avibus şi Cartea de la Saint Alban în Europa şi Baazname în Persia.
 
Între toate speciile de răpitoare folosite la şoimărit, şoimul dunărean şi-a câştigat un loc aparte. Fiind o specie prezentă în Asia Centrală, locul de baştină al şoimăritului, şoimul dunărean a fost din cele mai vechi timpuri folosit la vânătoare. Agresivitatea sa şi mai ales perseverenţa în urmărirea şi capturarea prăzii, precum şi capacitatea de a vâna în zone calde l-au făcut apreciat peste tot în Europa şi Asia, dar mai ales în lumea arabă.
 
Şoim dunărean juvenil folosit în soimărit în Dubai.    Sursa foto: Qatari
 
Acolo, şoimul dunărean are un statut aproape sacru fiind folosit cel mai adesea la vânătoarea la o specie mică de dropie locală numită hubara (Chalmydotis undulata), găinuşe de deşert (Pterocles sp), păsările ogorului (Burhinus sp) porumbei şi iepuri mici de deşert. Atât de preţuit este şoimul dunărean şi prada sa favorită, dropia hubara, încât şeicii bogaţi din Emiratele Arabe Unite şi Arabia saudită cheltuie anual suma uluitoare de 27 milioane de dolari în programe de protejare, repopulare şi cumpărare de şoimi.
 
Recent, şeicii arabi au încheiat un program convenţie cu autorităţile mongole prin care  arabii au construit şi montat numeroase cuiburi artificiale pentru şoimii din Mongolia, primind la schimb un număr fix de pui. Programul derulat cu fonduri din Emirate, a fost implementat în Mongolia de către ornitologul şi şoimarul englez Dr. Nick Fox, şi s-a dovedit a fi un mare succes pentru specie, numărul şoimilor crescând semnificativ de la an la an. Tot în Dubai există singurul spital din lume dedicat şoimilor şi păsărilor răpitoare, fondurile alocate acestui aşezământ medical find de asemenea foarte mari.
 
Cu toate acestea, se pare că şoimul dunărean este pe cale să piardă interesul arabilor, căci locul său s-ar putea să fie luat de hibrizi obţinuţi din împerecheri în captivitate între şoimi de tundră şi şoimi călători din subspeciile brookey şi shaheen care trăiesc în zone calde. Hibridizările au fost făcute iniţial experimental de către şoimari care doreau să obţină un şoim care să aibă o talie mai mare şi o viteză de zbor orizontal superioară şoimului călător, alături de o forţă şi aptitudine de a lovi prada în picaj mai mare decât a şoimului dunărean. Hibrizii şi-au câştigat popularitatea în rândul şoimarilor arabi şi datorită faptului că sunt mai rezistenţi la boli infecţioase şi la căldurile din deşert comparativ cu şoimii polari puri.
 
  
 Pericole şi ameninţări
 
 
Pe baza analizelor şi estimărilor detaliate ale multor cercetători se pare că la ora actulă mai trăiesc în lume undeva între 9.411-17.613 perechi de şoimi dunăreni, şi din nefericire trendul populaţiilor este în scădere. Cele mai multe perechi trăiesc în China (circa 5.000), urmată de Mongolia (5.000) Kazahstan (3.000) şi Rusia (3.000). În Europa se pare că mai cuibăresc între 345-527 perechi, conform ornitologului Markus Jais.
 
Cele mai multe perechi europene trăiesc în Ucraina (340) urmată de Ungaria (180-200), Slovacia (40), Serbia (40) şi Austria (25). Cele mai mari pericole la adresa speciei sunt reprezentate de pierderea habitatului, electrocutare accidentală, distrugerea cuiburilor, braconaj şi capturare şi comercializare ilegală. Şoimul dunărean are puţini duşmani naturali între păsările răpitoare de zi.
 
Foarte rar este capturar de către un uliu porumbar sau o acvilă. Însă este vânat frecvent pe timpul nopţii de buha mare (Bubo bubo), care prinde atât adulţii cât şi puii. Dacă buha descoperă un cuib cu pui, acest puternic prădător al nopţii nu se lasă până nu ucide toţi puii. Însă acestea sunt pierderi minime pentru specie, incomparabil mai mici cu pagubele de care se fac responsabili oamenii.
 
În ultimele decenii, pierderea câmpurilor şi stepelor sălbatice care sunt transformate în terenuri agricole a afectat mult şoimii dunăreni, căci în terenurile cu monoculturi, nu mai trăiesc popândăii şi păsările vânate de ei. Pe lângă pierderea condiţiilor ideale de habitat, populaţiile de rozătoare au fost lichidate în multe zone din cauza otrăvirii cu pesticide.
 
Cum în multe zone, şoimii dunăreni cuibăresc pe stalpi de înaltă tensiune, dacă liniile nu sunt izolate în apropierea cuibului, riscul de electrocutare este foarte mare, după cum se întâmplă frecvent în China. Situaţia poate fi remediată foarte uşor prin aplicarea de izolatoare din plastic. Braconajul şi jefuirea cuiburilor este un pericol de care specia nu a scăpat încă în totalitate.
 
Un alt pericol major pentru şoimi constă în otrăvirea lentă provocată de consumul rozătoarelor deja otrăvite. Spre exemplu, în anul 2003, autorităţile din Mongolia au împrăştiat cantităţi uriaşe de boabe de cereale otrăvite în încercarea de a stopa creşterea populaţiilor de rozătoare. Ca rezultat, mulţi popândăi şi gerbili s-au intoxicat, fiind mai uşor de prins de către şoimi. Răpitoarele s-au otrăvit la rândul lor prin consumul acestor rozătoare, fapt care a afectat deosebit de grav nu doar populaţiile de şoimi dunăreni din acel sezon, dar şi pe cele de şorecari, acvile şi vulturi.
 
 
Şoimul dunărean la români
 
 
Prin prezenţa şi practicarea şoimăritului în toată Europa încă din cele mai vechi timpuri, şoimul dunărean a fost una dintre cele mai cunoscute păsări răpitoare pentru strămoşii noştri. Regretatul cercetător Gheroghe Nedici în lucrarea sa de referinţă despre istoria vânătorii pe meleagurile noastre, are un interesant capitol cu privire la şoimărit sau vânătoarea cu păsări de pradă, un fenomen foarte prezent în trecutul nostru istoric.
 
Îndeletnicire de sorginte asiatică, şoimăritul a pătruns la noi odată cu năvălirile hunilor, maghiarilor, cumanilor, turcilor şi tătarilor. Şoimăritul în voievodatele şi cnezatele româneşti a funcţionat ca metodă de vânătoare preferată de domnitori şi boieri, precum şi ca mijloc eficient de a plăti haraciul, tributul trimis periodic turcilor. 
 
În Asia, şoimul dunărean era cunoscut şi apreciat din cele mai vechi timpuri pentur calităţile sale de vânător, fiind prins, îmblânzit şi dresat în această direcţie. Prezent în trecut în număr mare în Ţările Române, şoimul dunărean a atras de la început îndeosebi atenţia turcilor şi tătarilor. Din acest motiv, şoimii noştri dunăreni erau cele mai apreciate păsări de pradă trimise sub formă de tribut de înaintaşii noştri, alături de şoimi călători, ulii porumbari şi păsărari.
 
Există numeroase documente istorice în această direcţie, care confirmă atât practicarea şoimăritului de valahi, cât şi prinderea şi trimiterea răpitoarelor drept formă de tribut. Istoria scrisă a tuturor provinciilor româneşti, Ardealul, Moldova, Muntenia, Crişana, Maramureşul, Banatul, Oltenia şi Dobrogea conţine astfel de date exacte.
 
Talia mare şi viguroasă a păsărilor de pradă autohtone au făcut ca acestea să fie extrem de căutate la Stambul. Din acest motiv, foarte mulţi ţărani şi boieri preferau să caute cuiburi de şoimi şi ulii pentru puii acestora, deoarece cu o astfel de pasăre puteau să o dea la schimb în loc de vite, alimente, miere, piei, blănuri şi alte produse pe care românii le preţuiau mult mai mult decât nişte păsări răpitoare.
 
Unii dregători şi boieri au câştigat astfel nu numai scutiri de dări şi angarale, dar unii au ajuns chiar să fie căftăniţi de sultan, distincţie maximă acordată de obicei marilor viziri şi domnitori vasali. Aşa a fost şi cazul lui Ştefan Szalanczy, un mic nobil transilvan care în anul 1637 a strâns din Braşov şi Alba Iulia 42 de şoimi pentru sultan, dăruind însă 28 dintre ei paşalelor, fapt pentru care a fost căftănit. În voievodatul Moldovei a existat chiar funcţia de vătaf peste toţi şoimarii
domeşti.
 
Fotografie de detaliu cu capul unui şoim dunărean în penaj adult.    Sursa foto: Luca Dehelean
 
Spre exemplu, în anul 1669, sub domnitorul Gheorghe Duca, această funcţie o îndeplinea boierul Savin Năvrăpascul.
Conform condicii lui Nicolae Mavrocordat, se găseşte un ordin domnesc dat în zilele 3-14 mai 1729 tuturor vătafilor de plai şi plăieşilor pentru căutarea şi procurarea de păsări răpitoare. Cronicile domnitorului Mihai Şuţu din Valahia anului 1792 pomeneşte despre o „recoltă” de răpitoare din cele 10 plaiuri subcarpatice.
 
Aici este menţionat pentru prima dată şoimul dunărean, cu denumirea sa arhaică, preluată direct de la asiatici. Astfel documentul vorbeşte despre un număr de 17 şoimi călători, un corui (uliu păsărar) şi 2 balabani (adică şoimi dunăreni). Românii au numit deci din cele mai vechi timpuri acest şoim cu denumirea de balaban/baloban, denumire venită din limbile turcice şi prezentă şi în limba rusă.
 
Denumirea folosită în prezent, de şoim dunărean, este improprie, fiind preluată de pe vreema când ornitologii Carl Ritter von Dombrowksi şi Dionisie Linţia descriau specia în România, bazându-se pe faptul că acest şoim era pe atunci mai des observat în zona Luncii Dunării. Evident şoimul trăia şi cuibărea în multe zone de câmpie. şi nu numai, din Transilvania, Moldova, Muntenia şi mai ales Dobrogea.
 
Primul timbru emis cu şoim dunărean emis de Poşta Română.    Sursa foto: Shutterstock
 
Tot de la aceşti ornitologi de la începutul secolului trecut ne mai parvine o denumire alternativă în afara celor de şoim dunărean şi balaban, anume aceea de şoim de dumbravă, denumire dată cel mai probabil de ochiul atent al ţăranilor români care făceau diferenţa dintre aceşti şoimi care preferau lizierele de pădure din zonele deschise, de câmpie şi şoimii călători, specia cu care putea fi cel mai uşor confundată în avifauna noastră.
 
Din nefericire tot atunci a început şi declinul accentuat al speciei în România. Pentru a observa şi studia cu atenţie şoimii dunăreni din ţara noastră, von Dombrowski a cerut uciderea a peste 100 de exemplare, adică a 50 de perechi şi potenţiale perechi. Acest lucru a fost devastator pentru o specie rară precum acest şoim. Conform propriilor declaraţii, Dombrowski încuraja împuşcarea cât mai multor perechi de şoimi dunăreni în perioada de primăvară când şoimii i-ar fi gonit cele mai multe acvile şi codalbi de la locurile de cuibărit, căci se cunoştea obiceiul dunăreanului de a şicana şi stresa continuu păsările răpitoare mai mari de care scăpa uşor prin zborul său agil şi iute, astfel încât, în cele din urmă vulturii şi acvilele îşi părăseau cuiburile pe care acest şoim le ocupa imediat.
 
Dombrowski nota marele ataşament al femelei faţă de cuib şi pui pe care nu-i părăsea nici dacă copacul cu cuib era descoperit iar oamenii loveau trunchiul şi strigau pentru a o speria. Tot el, a confirmat puternica legătură afectivă dintre masculi şi femele. În perioada comunistă şoimul dunărean a căzut şi el victimă alături de toate speciile de păsări de pradă, numeroaselor campanii de exteminare pe care vânătorii le porneau primăvara asupra răpitoarelor.
 
Atunci, toate păsările de pradă observate erau împuşcate pe loc, sub acuzaţia stupidă că ar diminua semnificativ specii de vânat precum raţele, fazanii, potârnichile şi iepurii. Lucru cum nu se poate mai fals, căci prădătoarele şi prăzile au evoluat de milioane de ani împreună, fără ca speciile pradă să aibă vreodată de suferit. Din contră, prezenţa în teritoriu a unor păsări de pradă garantează sănătatea şi vigoarea genetică a prăzilor, ştiind că prădătoarele capturează în primul rând exemplarele bâtrâne, bolnave, tarate genetic sau deja rănite, deci exemplarele care cad cel mai uşor pradă şi care dacă apucă să se înmulţească transmit bolile şi defectele lor genetice generaţiilor următoare.
 
Unul dintre cuiburile artificiale pentru şoimii dunăreni, montat de membrii SOR într-un arbore din Judeţul Olt.    Sursa foto: Marius Druga
 
Însă acest aspect nu a contat atunci, şi populaţiile multor specii de răpitoare, printre care şi dunăreanul, au fost afectate iremediabil în acele vremuri. Din acel moment până în anul 1990, nu a existat o preocupare serioasă în rândul ornitologilor noştri cu privire la şoimii dunăreni. Specia a fost observată accidental, iar ornitologul Radu Dimitrie a descoperit-o între anii 1960-1970 clocind în Pădurea Letea în cuiburi de coldalbi. Tot în Pădurea Letea a descoperit un cuib activ în anii 1980 şi ornitologul Andrei Libuş. Regretatul Peter Weber reuşeşte să fotografieze un exemplar adult în Munţii Măcin, fotografia fiind publicată în Almanahul Vânătorului şi Pescarului Sportiv din anul 1982.
 
Din fericire, odată cu anul 2000, specia începe să fie observată tot mai des în Câmpia de Vest, fiind vorba fără îndoială de exemplare venite din Ungaria, unde şoimii dunăreni au beneficiat de un program extraordinar de protecţie, specia revenindu-şi spectaculos.
 
Impulsionaţi de acest lucru, precum şi de descoperirea în aceeaşi perioadă a 1-3 perechi clocitoare în Munţii Măcinului, două ONG-uri de mediu au accesat fonduri UE în cadrul unui program european de ocrotire şi salvare a speciei, ţinând cont că şoimul dunărean este o pasăre periclitată în Europa, fiind asfel inclus în Anexa A - Specii de importanţă capitală. Între anii 2004-2005, Societatea Ornitologică Română prin ornitologul Attila Sandor a amplasat un număr de circa 30 de cuiburi artificiale în Dobrogea pentru a oferi condiţii de cuibărit ideale şoimilor.
 
Un membru SOR verifică stabilitatea cuibului artificial montat pentru şoimii dunăreni.    Sursa foto: Marius Druga
 
Însă acelea nu au fost ocupate de şoimi ci de alte specii precum ulii şorecari şi corvide mari, ceea ce înseamnă că nu lipsa cuiburilor împiedicau şoimii să-şi repopuleze habitatul, ci alţi factori negativi. Personal înclin să cred că deranjul oamenilor în zone în perioada de împerechere şi cuibărit, precum şi prezenţa unor vânători sau crescători de porumbei care nu respectă legea (şoimul dunărean este ocrotit de legislaţia în vigoare, fiind interzise capturarea sau uciderea sa) au fost cauzele pentru care şoimii nu au ocupat acele cuiburi. 
 
Am vorbit recent cu ornitologul Marius Druga, responsabilul de proiect cu privire la şoimul dunărean din cadrul Societăţii Ornitologice Române, care mi-a declarat că anul acesta au fost montate alte 32 de cuiburi artificiale. Un număr de 28 din acestea au fost construite din cadre metalice şi au fost montate în Dobrogea, în timp ce patru cuiburi (două din lemn montate pe arbori înalţi) au fost amplasate experimental pe cursul inferior al Oltului în Judeţul Olt, într-o zonă în care au fost observate anterior câteva exemplare de şoim dunărean.
 
Însă primele cazuri în care au fost montate cuiburi artificiale în care şoimii dunăreni s-au reprodus din nou cu succes după anul 1990, au fost cele din Câmpia Română, unde au fost redescoperiţi şi reconfirmaţi ca specie clocitoare de către cercetătorul şi prietenul meu, Luca Dehelean, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu cu privire la situaţia actuală a şoimului dunărean în România şi nu numai.
 
Interviu cu ornitologul şi fotograful de natură Luca Dehelean

 

-Te salut Luca, spune-ne te rog câteva cuvinte despre tine  

Salut. Sunt biolog, am 31 de ani, însurat şi viitor tătic în curând. După terminarea facultăţii şi a masterului la Timişoara, am lucrat câţiva ani într-un laborator de genetică după care m-am decis să las laboratorul pentru pasiunea care mă făcea să fug imediat după terminarea muncii în cel mai apropiat colţ de natură, fie că era vorba de un simplu parc, o pădure de la marginea oraşului sau chiar o zonă protejată: ornitologia, cu alte cuvinte studiul şi observarea păsărilor sălbatice în mediul lor natural.



De atunci încolo, timpul şi mintea mea au făcut casă bună, ca să spun aşa, cu ceea ce îmi dicta inima, scutindu-mă de nevoia de a-mi împărţi viaţa în două. Astfel, puteam să mă dedic total pasiunii pe care o aveam, ceea ce vă doresc şi vouă, important fiind să nu renunţaţi niciodată la ce vă propuneţi.

Şoim dunărean marcat şi inelat alături de ornitologul Luca Dehelean.    Sursa foto: Luca Dehelean

-Cum ai ajuns să fii interesat de păsările de pradă şi de şoimul dunărean în particular?

De păsări în general m-am interesat de când eram copil, însă nu am luat nimic în serios până târziu, în facultate, când am avut ocazia să îl am ca profesor pe dl. Dan Stănescu, ornitolog clasic deja, aflat acum la pensie, şi de la care am învăţat un lucru important, fie că era vorba de păsări, fie că era vorba de alte grupe de vieţuitoare: biologia, ecologia, etologia (comportamentul animal) sau orice altă ramură a ştiinţelor naturii, se află în multe aspecte ale vieţii cotidiene şi a universului în care trăim, rămânându-ne doar să le căutăm, să le revelăm şi să ni le explicăm iar apoi vom fi cu un pas înainte şi vom aprecia mai mult ce ne înconjoară.

Păsările de pradă mi-au fost cele mai dragi încă de la început, dintre toate păsările acestea mi se păreau cele mai fascinante, prin simpla prismă a vederii mele naive, de copil, prin care răpitoarele deveneau nişte simboluri ale puterii, vitezei, măreţiei, şi aşa mai departe, lucruri năucitoare pentru imaginaţia copilului.

Şoimul dunărean a fost conjunctura fericită a începerii unui proiect european finanţat prin programul LIFE la noi în ţară şi oportunitatea mea de a lucra efectiv în natură, studiind şi încercând să ajutăm la protejarea valorilor naturale pe care le mai avem în România.

Mascul de şoim dunărean în zbor.    Sursa foto: Luca Dehelean

-Când anume ai reconfirmat prezenţa soimului dunărean ca pasăre clocitoare în avifauna României?

După mai mulţi ani în care ornitologii nu au ştiut mai nimic despre cuibăritul acestei specii rar cuibăritoare la noi în ţară, odată cu iniţierea acestui proiect de către un grup de organizaţii şi instituţii de mediu din sud-estul europei incluzând ţări precum Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România, au început căutările asidue în toată Câmpia de Vest, Dobrogea şi sudul ţării, în zonele propice cuibăritului acestui şoim. Pe atunci eram încă la început, era în primăvara anului 2011 când, ajutaţi de o echipă de experţi venită din Ungaria, am reuşit identificarea primului cuib. Mi-aduc aminte şi acum ce bucuroşi eram să vedem femela de şoim dunărean stând aşezată pe un cuib aflat undeva în vestul ţării.

De atunci încolo, împreună cu Andreea, soţia mea, am făcut observaţii regulate, de 2-3 ori pe săptămână, petrecând câte o zi întreagă şi notând în carnetele de teren observaţii despre hrana, comportamentul, habitatul acestei perechi. Cu acestea doream să ne facem singuri o idee concretă despre nevoile acestei specii, lucru care avea să ne deschidă ulterior perspective spre alte potenţiale zone de la noi din ţară unde ne puteam concentra atenţia pentru găsirea şi a altor păsări sau cel puţin, pentru asigurarea unor condiţii propice (cuiburi artificiale) pentru viitorul speciei.

De atunci încolo, am avut bucuria să ne putem mândri cu identificarea altor cuiburi de şoimi dunăreni, pe acestea găsindu-le deja singuri, fără ajutor, semn că eram pe drumul cel bun...

Femelă adultă cu pradă în Câmpia de Vest.    Sursa foto: Luca Dehelean

-Cât de dificilă şi ce fel de riscuri a comportat munca de teren (identificare, escaladare stâlpi electrici, etc) ?

Dificilă da, riscantă nu neapărat. Ca să mă explic: partea cu escaladarea stâlpilor electrici unde am găsit majoritatea cuiburilor o făceau echipele specializate venite din partea furnizorilor de energie electrică (Enel, Transelectrica) care ne-au ajutat mult şi s-au dovedit a fi nişte oameni extraordinari. Cu unii dintre ei am rămas chiar în relaţii amicale. Evident că nu se pot face aceste escaladări fără echipamente speciale de protecţie şi de căţărare. Partea dificilă pentru noi a constat mai mult în străbaterea în lung şi în lat a ţării, parcurgând zeci de mii de kilometri, din care majoritatea s-au făcut pe teren accidentat. De acolo am avut chiar şi probleme de spate şi eu şi soţia, care mereu îmi era alături şi mi-a fost cel mai bun coleg, realmente.

 -Care era situaţia şoimului dunărean în anul în care ai descoperit primul cuib, şi care este situaţia speciei la ora actuală în ţara noastră?

-Aşa cum am mai menţionat, chiar primul cuib nu l-am găsit eu, ci un expert din Ungaria sosit să ne ajute în căutările noastre. Dar cele ce au urmat ne-au aparţinut. Astfel, la început de proiect, în toamna anului 2010, nu se cunoştea nici măcar un cuib de şoim dunărean în toată ţara. Ultimele semnalări la nivel naţional datau de la începutul anilor 2000, venind din Munţii Măcin, din nordul Dobrogei, unde se pare că şoimii au dispărut din cauze neelucidate. La începutul anului 2011 s-a găsit primul cuib, apoi ne-am concentrat atenţia mai mult acolo în anul respectiv din cauze strict legate de cerinţele proiectului în care eram implicat.

Dar din 2012 încolo, cu ”cheia” în buzunar, am dat de mai multe cuiburi de şoimi dunăreni, atât în Câmpia de Vest, unde nu se mai cunoştea vreun cuib de prin anii 70, cât şi în Dobrogea, unde, repet, ultimele semnalări veneau din anii 2000.

La ora actuală eu personal cunosc între 6 şi 8 teritorii de şoim dunărean, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea păsărilor de a cuibări sau de a menţine teritoriul.

Pui d eşoim dunărean inelat de Luca Dehelean.    Sursa foto: Luca Dehelean

- Cu ce se hrănesc şoimii dunăreni din România?

-Meniul preferat îl constituie detaşat popândăii, însă adeseori am putut observa păsările umblând pe pământ după şoareci sau atacând pur şi simplu câte o cioară, coţofană sau stol de graur care le trecea prin faţă. La fel ne-a fost confirmat şi din partea analizelor resturilor de hrană pe care le recoltam din cuib sau de sub cuib. În general sunt selectate animalele bolnave sau rănite care cad pradă mai uşor acestor răpitori.

-Care a fost, (evident, dacă a fost) sprijinul autorităţilor locale în identificarea şi protejarea perechilor de şoimi dunăreni?

-Companiile de electricitate, aşa cum am mai spus, ne-au ajutat la montarea cuiburilor pe stâlpii de înaltă tensiune, dar şi la momentele când puii trebuiau daţi jos ca să fie inelaţi, cântăriţi, etc. pentru ca apoi să fie puşi înapoi la locul lor. În rest nu îmi aduc aminte de alte autorităţi locale.

-Care sunt pericolele care ameninţă specia în România?

-Din păcate, între aceşti şoimi de talie mare (şoimul dunărean, şoimul călător) şi unii columbofili sau unii vânători s-a creat o legătură negativă, venind în mod nejustificat din atitudinea greşită a omului insuficient informat prin care orice fazan sau porumbel absent este ”vina” păsării de pradă generic denumită ”uliu” care crează pagube şi trebuie exterminată neapărat, în ciuda prevederilor legale stricte prin care la nivel european acestea sunt declarate protejate prin lege.

Mai există pericolul furtului de ouă sau pui pentru folosirea în activitatea şoimăritului, aşa cum se întâmplă în unele ţări învecinate ca Ucraina, unde am văzut cu ochii mei urmele roţilor de maşini care duceau până fix sub cuib şi unde puii lipseau sau erau clar selectaţi în funcţie de sex sau mărime. Şoimăritul, deşi ilegal în ţara noastră, în majoritatea ţărilor a devenit patrimoniu UNESCO. Câtă vreme se folosesc păsări reproduse în captivitate din generaţie în generaţie şi se face un control strict al deţinătorilor de păsări de pradă, evitându-se furturile din natură, nu este un pericol

. Dar la noi ştiţi cum funcţionează controalele, aşa că deocamdată, probabil pentru a nu se ”încurca” şi mai tare lucrurile, şoimăritul este interzis. Cu toate acestea cunosc cazuri concrete de păsări din mediul natural, sălbatic, care au fost capturate şi apoi maltratate sau chiar omorâte de către tot felul de frustraţi sau dereglaţi comportamental. Astfel, şi şoimii dunăreni sunt în pericol, ”norocul” lor că sunt prea rari la noi ca să dea peste cine nu trebuie...

Secvenţă dintr-un film care prezintă trei pui gata de zbor într-un cuib de pe un stâlp electric din România.    Sursa foto: Luca Dehelean

-Eşti românul care a reuşit în premieră fotografierea la cuib a unei perechi de şoimi dunăreni cu pui. Povesteşte-ne te rog câte ceva despre momentele acelea 

-Nu sunt primul care a fotografiat la cuib şoimii dunăreni dar sunt cu siguranţă cel mai recent. Mulţi colegi m-au întrebat unde pot şi ei fotografia sau găsi aceste cuiburi, sau chiar captura păsările pentru a le ţine în mână şi inela, însă toate aceste informaţii trebuie distribuite cu maximă atenţie şi discreţie. Unii au înţeles perfect ce le-am explicat dar alţii s-au supărat...Dar mai importantă e lipsa unui deranj inutil în preajma acestor cuiburi, altfel putem incredibil de uşor compromite viaţa unor pui şi revenirea speciei la noi în ţară.

La fiecare cuib găsit era prilej de sărbătoare, efectiv atât de mare era bucuria şi atât de rar se întâmplă să găseşti aşa ceva. Uneori, în ciuda ochiului de păsărar format în ani de zile şi deşi şoimii dunăreni sunt păsări de talie relativ mare, treci pe lângă ele fără să ştii sau apar şi dispar de la cuib într-o fracţiune de secundă. Le place să zboare foarte jos când vin sau pleacă de la cuib, pentru ca timpul cât ele pot fi observate să fie cât mai redus şi astfel şansele de periclitare a propriului cuib să fie cât mai reduse.

Fotografierea trebuie să fie făcută cu maximă discreţie şi păstrând o distanţă de cel puţin 200 de metri de cuib, altfel putem deranja inutil pasărea care cloceşte dacă nu avem experienţa necesară. Astfel, pe mine nu m-au interesat în mod special fotografiile, abţinându-mă în interesul speciei, iar rarele ocazii când am prins un cadru ceva mai bun au fost cele din timpul lucrului, când eram nevoiţi să ne apropiem mai mult din diverse motive şi atunci profitam de ocazie când se putea.

-De ce şoimii dunăreni din România trebuiesc inelaţi şi unora dintre ei li se ataşează emiţătoare?

-Şoimii dunăreni din România au fost inelaţi şi unora li s-a montat câte un GPS tocmai pentru că nu se ştia nimic despre ei de atâta vreme iar din trecut datele sunt foarte sărace din lipsa tehnologiei pe care o deţinem astăzi. Astfel, am reuşit să capturez primii şoimi dunăreni adulţi din ţara noastră şi le-am montat, ajutat de soţia mea, primele emiţătoare satelitare dotate cu GPS pentru urmărirea lor. Dar am montat astfel de dispozitive ultraperformante şi hipercostisitoare şi pe puii aflaţi încă în cuib, înainte încă de a şti să zboare cu câteva zile.

Emiţătoarele de doar 22 de grame raportate la o masă de un kilogram nu au făcut probleme deloc păsărilor, lucru cunoscut deja din acţiunile ornitologilor străini care au beneficiat înaintea noastră de astfel de proiecte. Un singur emiţător de genul acesta ne furnizează mai multe date decât zeci sau sute de păsări inelate din simplul motiv că vedem zi de zi pe unde se află pasărea, unde şi dacă migrează iarna, ce zone preferă să frecventeze, cât stă într-un singur loc, etc. Vizitând acele locuri ne-am dat seama şi de abundenţa şi componenţa hranei de acolo, deci de preferinţele păsării respective, locul unde îşi stabileşte teritoriul, etc.

Ba a existat chiar şi un caz deosebit în care un astfel de juvenil inelat şi dotat cu un astfel de emiţător, şi-a luat zborul din cuib, iar după cam o lună de zile a zburat şi a parcurs in doar câteva zile distanţa fantastică până în Rusia şi mai apoi s-a întors şi s-a stabilit în Crimeea, unde a încercat chiar să cuibărească primăvara următoare, la vârsta de un an, fiind prima dovadă a schimbului genetic între populaţiile distincte de şoim dunărean, cea central-europeană şi cea aflată la limita eurasiatică. Astfel de lucruri nu au fost posibile în zeci de ani de inelări.

-Cum se pot implica toate autorităţile, de la Ministere la direcţii judeţene în conservarea şi ocortirea mai eficientă a şoimilor dunăreni?

-Simplu şi atât de complicat în acelaşi timp. Să respecte fiecare legea, munca sa şi pe cel de lângă el, iar de aici se remediază toate problemele. Conservarea naturii să nu mai fie subiect de luare în derâdere sau de palmat sume frumoase de bani, etc. Aviz tuturor, inclusiv unora dintre ONGurile de mediu de la noi din ţară cu mască de protectori ai naturii.

Primul şoim dunărean adult capturat de Luca Dehelean pentru a fi marcat cu un emiţător.    Sursa foto: Luca Dehelean

-Ce pot face oamenii obişnuiţi şi iubitorii de natură pentru aceste păsări?

-Nu vreau să zic, precum alţii, aceleaşi texte monotone despre cum ne putem implica fiecare pentru protejarea naturii când, de fapt, omul de rând are cu totul alte probleme pe cap, mai importante, fiind vorba de propria-i luptă pentru un trai decent. Dar aş dori să văd la cei din generaţiile care vin după noi, la cei care acum sunt copii, pentru care tableta sau Internetul va deveni un accesoriu banal spre o mai bună cunoaştere, nicidecum un card de acces în ”rândul lumii”, suprasaturaţi de tehnologizare, o întoarcere cu sufletul spre natură, fiindcă asta e poarta către civilizaţie, fără a fi greşit înţeles că am mai putea trăi în afara lumii IT, dar depinde cum alegem să trăim.

Un cuib artificial sau o hrănitoare cu seminţe montată în curtea casei sau a şcolii, de ce nu, dotată cu o cameră de supraveghere pentru o observare mai discretă şi mai detaliată a ceea ce se petrece acolo, le îmbină pe amândouă şi ar putea fi un început, atât pentru societate cât şi pentru natură.

-Cum crezi tu, ca ornitolog şi fotograf de natură că va evolua situaţia şoimilor dunăreni la noi în ţară în viitorul apropiat?

-E discutabil. Dacă organizaţiile de mediu vor continua prin propriile puteri eforturile privind această specie, atunci există şanse bune să avem o populaţie stabilă de mici dimensiuni. Dacă se vor implica în mod real şi asociaţiile de vânătoare prin protejarea zonelor care ţin aceşti şoimi iar autorităţile locale vor lua măsuri împotriva braconajului de orice fel şi dacă păşunile vor fi menţinute fără să mai fie arate ”peste noapte” iar copacii seculari vor mai avea vreun înţeles pentru românul modern, atunci vom asista la creşterea numărului de şoimi dunăreni dar şi al altor specii de animale, ceea ce ar trebui să fie privit ca un bun câştigat, nicidecum ca un răspuns la întrebarea retorică ”Dar mie la ce-mi foloseşte asta? Eu ce câştig am de aici?”

-Mulţumesc

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI