Home » Natura » Drepturile animalelor in ochii oamenilor

Drepturile animalelor in ochii oamenilor

Autor: Mihaela Stanescu 03.05.2008
O lunga poveste de dragoste si ura, de intelegere si intoleranta, leaga omul de ceilalti reprezentanti ai regnului caruia cu onoare ii apartine: animalele. Complicata, tulbure, dramatica, adesea cu accente de cruzime, povestea drepturilor pe care le au sau nu le au animalele in ochii omului e o parte incalcita dintr-o istorie oricum stufoasa: cea a mentalitatilor.

Romanii si animalele lor
Cu siguranta, daca decizia de a consuma sau nu carne este greu de impus de catre altii si tine de firea fiecaruia dintre noi, alte aspecte ale relatiei om-animal pot si trebuie sa fie reglementate prin lege. si tot atat de multa nevoie avem de educatie insistenta, neincetata, de munca de lamurire fara ragaz, pentru a schimba unele dintre mentalitatile care, din nefericire, rezista, cu puterea credintelor ancestrale, in mintea multora dintre romani, altminteri oameni de treaba, dar care, cand vine vorba de anumite animale si de atitudinea fata de ele, sunt de neclintit in cruzimea lor. Aici se duce una dintre cele mai grele batalii ale razboiului pentru apararea animalelor.

E cumplit de greu sa convingi oamenii ca liliecii sunt folositori pentru ca mananca o gramada de insecte, ca bufnitele sunt extrem de utile deoarece consuma rozatoare care altfel ne-ar roade si urechile… Basme! stiu ei mai bine! Liliacul a furat anafura din biserica si de aceea e blestemat, prin urmare oricine are dreptul, ba chiar obligatia, sa-i dea in cap ori de cat ori poate; iar bufnitele, cucuvelele si toate pasarile din acest neam sunt urate, infricosatoare si aducatoare de nenorociri; prin urmare, la moarte cu ele!
Totusi, pe langa aceste vesti triste, mai apare si cate una buna.

Recenta campanie pentru infiintarea, in Romania, a Politiei Animalelor arata ca exista destui oameni carora le pasa. si iata o a doua veste buna: avem o lege nou-nouta, promulgata la sfarsitul anului 2007, care vizeaza completarea si modificarea Legii nr. 205/2004 privind protectia animalelor. Conform noii legi, constituie infractiune detinerea si comercializarea de animale salbatice, cu exceptia gradinilor zoologice, folosirea animalelor pentru cersetorie, omorârea animalelor, organizarea de lupte intre animale sau cu animale, maltratarea si schingiuirea acestora, despartirea puilor de mama pana la varsta de minimum opt saptamani, precum si interventiile chirurgicale destinate modificarii aspectului unui animal sau altor scopuri necurative.
Actul normativ prevede pedepse care pot merge pana la amenzi penale de 2.000 de lei sau la inchisoare de pana la un an.

Sa fie intr-un ceas bun!
Pradatorii, intre sadism si supravietuire…de Nicu Parlog
Influentat de o paguboasa gandire antropocentrista, omul se poarta deseori ca un despot neluminat in orice relatie cu Natura.
Dupa ce, secole de-a randul, am distrus lupii, ursii, de fapt cam orice animal de prada, pe motiv ca ataca animalele domestice, am ajuns astazi la o adevarata criza ecologica. De parca nimicirea pradatorilor nu ar fi fost de ajuns pentru mediul inconjurator, de prea multe ori omul a actionat cu o cruzime deliberata la adresa lor.
Stau tristi martori sutele de mii de vulpi, lupi, rasi si alte carnivore care au avut parte de o moarte lunga si torturanta, cu picioarele prinse in falcile de fier ale capcanelor – o inventie demonica a negurii din mintile si inimile oamenilor. In prezent, in Romania, astfel de metode barbare sunt interzise de lege, dar blestemul curselor de fier continua sa faca victime in fiecare an.

Un alt obicei, mult diminuat din fericire, se refera la crucificarea pe o prajina de lemn cat mai inalta a unei ciori sau a unui uliu. Aceasta practica populara are drept scop indepartarea eventualelor pasari rapitoare, care s-ar intimida, chipurile, la vederea confratilor lor spanzurati de prajini.

Daca obiceiul de mai sus poate fi descris drept un exemplu clasic de gandire naiva populara, sadismul pur este des intalnit in randul columbofililor romani. Desi toate pasarile de prada sunt ocrotite de lege, in fiecare iarna sute de ulii cad victima capcanelor acestor oameni, la care pasiunea pentru porumbei intra deseori in zona patologicului. Multi dintre uliii prinsi cad victime furiei neghioabe a unor asemenea indivizi, care le scot ochii sau le taie degetele si aripile inainte de a-i elibera.
Se pare ca proverbul, tot de origine autohtona, „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” nu a ajuns inca la urechile acestor asa-zisi oameni.

foto: Photolnad, Shutterstock

N-avem ce face, trebuie sa incepem
cu intrebarea in jurul careia s-a dus de milenii lupta pentru
drepturile animalelor: sunt animalele egale cu
oamenii? De raspunsul la aceasta intrebare depind multe. Daca e nu,
atunci ar fi simplu. Daca e da, lucrurile ar deveni extrem de
complicate. Dar, pana acum, oamenii nu s-au pus de acord. Nici
macar in cadrul aceleiasi culturi nu exista consens. Cazul
societatilor europene e elocvent: grupuri de protectie a animalelor
se lupta sa-si impuna ideile in fata altor grupuri, cu pareri
diferite. Exista versiuni moderate sau radicale ale acestor
miscari, dupa cum exista si oameni care nu se implica deloc.

Organizatiile insele sunt extrem de diverse: unele militeaza in
favoarea ideii de a considera animalele nu fapturi aflate in
proprietatea omului sau resurse necesare atingerii unor scopuri
umane, ci persoane si membri ai comunitatii, cu drepturi morale ce
trebuie reglementate si protejate prin lege (Miscarea de
„Eliberare” sau de „Emancipare” a Animalelor – Animal
Liberation Movement
). Alte organizatii accepta utilizarea
animalelor de catre oameni in scopuri practice, dar se preocupa ca
ele sa nu fie tratate cu cruzime si sa nu sufere inutil (miscari
dedicate „bunastarii animalelor” – animal welfare). Unele
organizatii aduc in prim-plan vegetarianismul si
protestul impotriva utilizarii animalelor ca hrana; altele
militeaza pentru interzicerea vanatorii, altele pentru impiedicarea
experimentelor pe animale, iar altele impotriva
comercializarii blanurilor. Diversitatea opiniilor si a modurilor
de actiune reflecta complexitatea problemei.

Inainte si dupa Aristotel

A apara animalele pare o idee moderna si, deci,
recenta. Cu toate acestea, propaganda in favoarea drepturilor lor
este documentata ca datand inca din Antichitate. Lumea antica
greaca isi avea deja „activistii” ei pentru drepturile animalelor,
unii dintre ei personalitati ale vremii. Pitagora
(sec. al VI-lea i.Hr.) propovaduia respectul pentru animale
dintr-un motiv foarte puternic: credea in transmigratia sufletelor.
Ucigand un animal, omul si-ar fi putut omori unul dintre stramosi.
Pitagora era un adept al vegetarianismului si respingea utilizarea
animalelor ca hrana pentru oameni si chiar ca jertfe aduse
zeilor.

Totusi, cea care a prevalat in societatea
vechilor greci si in culturile europene ce i-au urmat a fost nu
conceptia lui Pitagora, ci a lui Aristotel
(384-322 i.Hr). Autorul monumentalei Istorii a
animalelor
le situa pe acestea mult inapoia omului in
ierarhia fiintelor vii pe scala naturae (ceea ce am numi
azi scara evolutiei sau scara filogenetica); in opinia sa,
animalele erau irationale, deci nu trebuiau privite si tratate in
acelasi mod ca omul, fiinta rationala. Nu chiar toata lumea a fost
de acord cu Aristotel; unul dintre propriii sai discipoli,
Teofrast, a protestat impotriva consumului de
carne, sustinand ca astfel le rapim animalelor viata in chipul cel
mai nedrept… dar ce putea face Teofrast impotriva gigantului
Aristotel?

Timp de peste douazeci de secole, conceptia
acestuia din urma a dominat gandirea umana in Europa. Evul Mediu,
desi in mare masura tributar lui Aristotel, a avut totusi
ganditorii sai independenti, iar conceptia asupra animalelor a
facut subiectul multor discutii docte intre invatatii vremii.
Teologii, in special, s-au aplecat asupra chestiunii, dezbatand
tema rationalitatii animalelor, a distantei care le separa de om
si, ca o consecinta evidenta, a drepturilor si indatoririlor
animalelor.

Discutiile scolastice s-au invartit in jurul
intrebarii: Au sau nu au animalele suflet? Au, asemeni omului, un
„principiu ganditor” si unul spiritual?

Sf. Toma din Aquino (sec. al
XIII-lea), un soi de Aristotel al gandirii medievale, sustinea ca
aceste principii sunt rezervate fiintei umane; ca animalul poate fi
inzestrat cu cunoastere prin intermediul simturilor, cu un anume
grad de inteligenta practica si e capabil de stari afective;
totusi, el nu intelege notiunile abstracte; poate recunoaste, de
pilda, o anumita casa, dar nu pricepe conceptul de „casa”. Prin
extensie, rezulta ca ideile religioase sau morale sunt inaccesibile
animalelor. „Doctorul din Aquino” s-a aratat ostil proceselor
intentate animalelor, de vreme ce acestea sunt incapabile de a
distinge binele de rau. Totusi, destui teologi medievali au
continuat sa cerceteze problema vietii terestre ori a vietii de
apoi a animalelor si (in ciuda autoritatii Sf. Toma din Aquino), sa
le considere pe acestea moralmente responsabile de faptele
lor.

Michel Pastoureau, un erudit
istoric francez medievist, enumera in cartea sa O istorie simbolica
a Evului Mediu occiental, cateva dintre numeroasele intrebari care
ii framantau pe teologii medievali in legatura cu sufletul
animalelor, cu drepturile acestora si cu insusirile lor morale,
„intrebari ce se dezbat inca la Sorbona la
sfarsitul secolului al XIII-lea. Astfel, legat de viata viitoare a
animalelor: Vor invia si ele dupa moarte? Vor urca la cer intr-un
loc care le este rezervat special? Toate sau doar cate un
reprezentant al fiecarei specii? Sau, cu privire la viata lor
terestra: Au voie sa lucreze duminica? Urmeaza sa li se impuna zile
de post? si, mai ales, trebuie sa le tratam, in aceasta lume a
noastra, ca fiinte responsabile moral?”

Chiar daca unele dintre intrebari ne fac azi sa
zambim, multitudinea si specificitatea lor, precum si grija pentru
detalii in argumentarea raspunsurilor dovedesc faptul ca oamenilor
nu le-a fost niciodata indiferenta problema locului pe care il
ocupa, in raport cu specia umana, animalele. si mai arata ca, in
Evul Mediu, granita dintre om si animal nu era una foarte stricta.
Dar, in rastimp de cateva secole, animalele au ajuns sa fie
socotite, mai mult sau mai putin, niste sisteme mecanice; departe
de conceptia aristotelica asupra sufletului,
Descartes, in secolul al XVII-lea, le considera
niste automata complexe – un fel de masini. Granita dintre om si
animal se ingrosase din nou.

Inca un secol, inca o schimbare generala de ton:
Jean-Jaqcues Rousseau, in prefata la Discurs
asupra inegalitatii (1754), desi le neaga animalelor intelectul, le
considera totusi fiinte inzestrate cu sensibilitate, ceea ce, in
opinia sa, le confera anumite drepturi si, totodata, obliga omul la
anumite indatoriri fata de ele. Jeremy Bentham, filosof britanic,
fondator al utilitarismului, aduce o noua viziune asupra
criteriilor care ar trebui sa stea la baza modului cum ne purtam
fata de animale. Nu capacitatea de a rationa, spune el, nu cea de a
vorbi trebuie sa fie criteriile, ci capacitatea de a suferi. Daca
ne bazam pe darul ratiunii si al vorbirii, ar insemna sa tratam ca
pe niste lucruri si anumite categorii de fiinte umane, ca
nou-nascutii ori cei cu intarzieri mintale grave.

Lupta pentru drepturile animalelor se duce inca
la nivel individual; carturarii vremii incearca, in nume personal,
prin scrierile lor, sa schimbe conceptia societatii. Multi fac apel
la imaginea suferintei animalelor, la comparatia
cu suferintele umane, iar unii dintre ei resping consumul carnii,
propunand regimul vegetarian.


CITESTE CONTINUAREA IN PAGINA
2