La poalele vulcanului

Cercetatorii considera acum ca e foarte aproape momentul cand toti vulcanii activi ai planetei vor putea fi monitori­zati permanent, cu dispozitive ce vor comunica prin satelit cu observatoarele centrale, iar pretul echipamentelor va scadea suficient de mult pentru ca orice guvern sa-si permita sa le achizitioneze. Siretenia unor uriasi adormiti Cine considera ca a inteles vulcanii conchide, de obicei, ca rar a intalnit manifestari mai versatile ale geologiei terestre (si extraterestre: a avut si Luna vulcani, dar acestia au devenit inactivi – ultima eruptie a avut loc acum 800 de milioane de ani –, intrucat satelitul Terrei, fiind mult mai mic, si-a epuizat mult mai repede caldura pe care a trimis-o la suprafata prin vulcani).

In primul rand, nu e corecta ideea ca vulcanii sunt niste munti inalti cu un canal in centru pentru accesul magmei (uneori nici nu e vorba de un canal vertical, ci de o fisura intinsa pur si simplu de-a lungul scoartei terestre).In esenta, o eruptie poate fi anticipata daca vulcanul este echipat cu senzori pentru detectarea schimbarilor relevante din interiorul lui (seismome­tre, senzori de temperatura, instru­men­te de monitorizare a deformarii solului si de analiza a gazelor vulcanice emise inainte de eruptie). Cu o retea de seismometre, de pilda, este posibil sa se detecteze adancimea magmei care tinde sa urce spre suprafata si viteza de ascensiune a acesteia, astfel incat momentul eruptiei poate fi estimat.

• Aşezările de la capătul lumii
• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala

Privind lucrurile din unghiul de vedere opus, vom vedea insa ca nici atributele rele ale vulcanilor nu se opresc la pericolul direct reprezentat de asezarea pe pamant a produselor eruptiei – nor piroclastic, lava, cenusa sau lahar (mixtura noroioasa formata atunci cand reziduurile degajate de eruptie se combina cu apa din ploaie, gheata sau zapada). Abia in ultimele doua secole a inceput sa fie studiata mai atent relatia dintre activitatea vulcanica si fenomenele ce insotesc eruptiile sau le succeda: cutremure, tsunami (valuri seismice generate de miscarea scoartei subacva­tice), modificarea reliefului si degradarea solului, avand drept consecinta epidemii sau perioade de foamete.

Mai nou, incepand din anii ‘80, un alt efect indirect a inceput sa atraga atentia: intalnirea avioanelor in zbor cu nori de cenusa vulcanica purtata de vant. Zeci de avioane comerciale au acuzat daune datorate acestor nefaste intalniri. Tot aici e de amintit si discutia, constant animata, despre eruptiile vulcanice ca posibila cauza a disparitiei dinozaurilor. Exista estimari radiome­trice care sugereaza ca toata lava din asa-numitele trepte siberiene – adica din straturile de lava solidificata ce ocupa un volum de peste 1,5 milioane de metri cubi in muntii Siberiei, pana spre Urali – ar fi erupt intr-un interval de mai putin de un milion de ani, spre sfarsitul perioadei permiene (ceea ce ar coincide cu alte eruptii care au sedimentat tuf vulcanic in sudul Chinei).

Asta ar insemna ca dinozaurii si alte specii de animale si de plante ar fi putut disparea de-a lungul perioadei respective in urma multiplelor efecte secundare ale unor erup­tii de asemenea proportii – ploi aci­de, incendii de padure, otravirea atmos­ferei cu gaze toxice sau cresterea excesiva a emisiilor de radiatii ultraviole­te in ur­ma subtierii stratului de ozon, iar pe termen mult mai lung, incalzirea cli­mei ca urmare a emisiilor de dioxid de carbon. Daca teoria nu rezista ca explicatie unica, eruptiile vulcanice pot fi socotite insa printre factorii care influenteaza clima terestra pe termen scurt.

In 1815, eruptia vulcanului Tambora (Indonezia actuala) a degajat o cantitate enorma de dioxid de sulf, care, in combinatie cu apa, a format in stratosfera o perdea atat de densa de acid sulfuric, incat a impiedicat radiatiile solare sa ajunga la sol, ducand la racirea suprafetei terestre timp de aproape doi ani. In unele locuri, racirea a fost cat se poate de marcanta: in statele din nord-estul SUA, afectate deseori de ingheturi ale culturilor agricole in plina vara, anul 1816 a ramas in istorie ca „anul fara vara“.

In fine, merita amintita si interpre­ta­rea insolita data de astronomul ameri­can Kevin Pang, acum cativa ani, unuia dintre cele mai cunoscute eveni­men­te istorice – Caderea Constantino­po­lu­lui, din 1453. Acesta a ajuns la concluzia ca marea eruptie care a seg­mentat in doua insula Kuwae din Pacific (Vanuatu de azi) a avut loc chiar inainte de eveni­ment si ca l-a si influentat intr-o oarecare masura. La 26 mai 1453, aparatorii Constantinopolului au crezut ca vad, prin ceata care acoperea orasul, catedrala Sfanta Sofia cuprinsa de flacari.

De fapt, la mijloc ar fi fost o iluzie optica, datorata trezirii vulcanului din cealalta parte a lumii: dupa eruptie, apusul soarelui e rosu intens, din cauza filtrarii selective a luminii prin particulele vulca­nice. Bizantinii au fost insa cuprinsi de disperare crezand ca turcii au izbutit deja sa dea foc sfantului lacas, ori ca e un semn divin ca se apro­pie dezastrul – care, intr-adevar, avea sa vina peste trei zile, la 29 mai 1453. Daca teoria domnului Pang se confirma sau nu, aproape ca nu e esential. Cu greu se putea imagina insa un elogiu mai inflacarat adus vreodata de un om de stiinta vulcanilor.

Foto: Guliver, Photoland, Hepta, NASA, Discovery, Corel