O scurta istorie a raului
Originile raului
In schimb, Hermes, zeul calatorilor dar si al hotilor, i-ar fi asezat in suflet cuvinte malitioase si minciuni. Zeus a botezat-o pe femeie Pandora, datorita acestor daruri („dora”), apoi s-a servit de ea si de Epimeteu, unul dintre titani, ca sa se razbune. Planul prin care stapanul zeilor dorea sa le trimita necazuri oamenilor a dat roade imediat. Fermecat de frumusetea femeii, Epimeteu a luat-o de nevasta, ignorand avertismentele fratelui sau mai mare, Prometeu. Drept dar de nunta, Zeus le-a oferit celor doi cutia. Spiritele raului, captive inauntru, ar fi evadat in momentul in care Pandora ar fi deschis-o si ar fi umplut lumea de boli, necazuri si durere. Numai „speranta” a ramas inauntru, pentru ca tanara a inchis capacul in ultimul moment.
Si romanii aveau zeitatile lor „negre” dar, spre deosebire de cele ale grecilor, cu personalitati puternice si figuri umane, primele fiinte supranaturale ale latinilor nu aveau o forma fizica. Stapanul infernului si judecatorul mortilor era, pentru stramosii nostri, Pluto. Spre deosebire de corespondentul sau grec, Hades, zeul roman era privit intr-o lumina ceva mai buna. Anticii foloseau expresia „cel bogat” de multe ori cand vorbeau despre el, temandu-se sa-i pomeneasca numele, din cauza ca se credea a fi nemilos. Pentru a se proteja de influentele raului, latinii isi exprimau gratitudinea prin altare simple, unde asezau mancare, vin si tamaie. Lui Pluto, spre exemplu, i se ofereau oi negre ca ofranda.
Pentru crestini, raul are ca punct de plecare razboiul din ceruri. Cel mai stralucitor dintre ingeri, Lucifer (nume latinesc care se traduce prin „aducatorul de lumina” sau „luceafarul”), s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu si a fost aruncat din Rai spre Pamant cu „multa manie”, dupa cum spune Biblia. Numit si „Satan” sau „conducatorul demonilor”, Lucifer e cel care a glasuit prin intermediul sarpelui care a convins-o pe Eva sa nesocoteasca porunca lui Dumnezeu de a nu manca din fructul oprit.
Chip de animal (porc, scorpion, crocodil, caine, pisica, sobolan sau dragon) luau si unii demoni inchipuiti de locuitorii Indiei, Egiptului sau Mesopotamiei. In credinta celor care au ridicat piramidele, Apophis, zeu antic al raului, aparea sub forma unui sarpe urias sau unui crocodil. Creatura malefica, cunoscuta si sub numele de Apep sau „Distrugatorul”, a comandat o armata de demoni care au imbolnavit omenirea. Se spune ca doar punandu-si credinta in zeii luminii, anticii egipteni ar fi reusit sa invinga creaturile raului.
Tot lumina era cea care ii linistea si pe chinezii de demult, care credeau ca aceasta i-ar speria pe demoni. Influentati si de Taoism, oamenii faceau focuri in aer liber si foloseau torte. Credintele chineze sunt asemanatoare cu cele japoneze. Printre demonii fiorosi ai celei care azi se numeste „tara soarelui rasare” se afla oni, spirite rele puternice, si tengu, spirite care pot poseda omul si pot fi inlaturate doar prin ritualuri de exorcizare.
Vrajitoarele si vampirii
Pedeapsa vrajitoarelor era spanzurarea sau, cel mai des, arderea pe rug. Calugarul John Trithemius impartea vrajitoarele in patru grupuri: cele care faceau rau sau ucideau prin otrava si alte mijloace naturale, cele care foloseau arta formulelor magice, cele care stateau de vorba cu diavolul si cele care semnasera un pact cu acesta. Calugarul sustinea ca cea mai buna modalitate de a scapa de pericol era arderea de vii a vrajitoarelor. In unele cazuri, erau folosite metode care sa scurteze suferinta victimei, printre care si atasarea unui recipient cu praf de pusca. Incalzindu-se de la foc, acesta exploda si ucidea presupusa vrajitoare intr-o clipa.
Nu de putine ori insa, argumentele aduse pentru a sustine faptul ca o persoana ar intruchipa raul erau false sau subiective. Unii, este si cazul Cavalerilor Templieri, se spune ar fi fost acuzati pentru simplul motiv ca cei care detineau puterea isi doreau bogatiile lor. Ultimele procese de vrajitorie din Europa au avut loc in Romania, la Tirgu Mures, la sfarsitul secolului XVIII. Totusi, un secol si jumatate mai tarziu, practicarea magiei negre a revenit in actualitate, pe fondul cresterii interesului pentru supranatural.
Foarte populare, in secolul XVIII, erau si povestile cu vampiri, preluate de Europa Occidentala din tarile estice. Isteria era atat de puternica, incat in mod frecvent mortii erau scosi din morminte pentru cautarea eventualelor dovezi privind existenta acestor creaturi. In astfel de actiuni au ajuns sa fie implicati pana si membri ai guvernelor tarilor europene.
Unul dintre cele mai mediatizate cazuri a avut loc nu departe de Romania, in Serbia. Se spune ca Peter Plogojowitz, de 62 de ani, s-ar fi intors din morti si i-ar fi cerut fiului sau mancare. Acesta ar fi refuzat si ar fi fost gasit decedat in urmatoarea zi. Batranul nu s-ar fi multumit insa cu uciderea copilului sau si ar fi atacat si cativa vecini. La ancheta au luat parte si oficiali sarbi, care au publicat apoi carti pe aceasta tema. Potrivit rapoartelor, la deshumarea cadavrului lui Peter Plogojowitz, s-a descoperit ca trupul acestuia nu era descompus, parul, barba si unghiile ii crescusera, iar in gura sa era sange. Pana si Voltaire credea ca exista persoane care sug sangele celor vii si apoi se intorc in cimitire.
Controversa pe tema existentei sau inexistentei vampirilor s-a stins abia dupa ce imparateasa austriaca Maria Tereza si-a trimis propriul medic, Gerhard van Swieten, sa faca investigatii in acest domeniu. Doctorul ar fi concluzionat ca vampirii nu exista, iar Maria Tereza ar fi interzis atunci deschiderea mormintelor.
Alungarea demonilor
Exorcistul oficial al Vaticanului, prelatul catolic Gabriel Amorth, in varsta de 80 de ani, se lauda cu peste 70.000 de astfel de slujbe. Preotul sustine chiar ca unii oamenii posedati scuipa ace de gamalie sau lame de ras dupa inceperea ritualului. Se spune ca insusi Papa Ioan Paul al II-lea ar fi oficiat exorcizari in 1982, in 2000 si in 2001. Ritualul catolic nu difera prea mult de cel ortodox: prin rugaciuni si cu ajutorul crucii diavolului i se cere sa iasa din corpul celui posedat.
In Romania ultimilor ani, cel mai cunoscut caz de exorcizare este cel de la Tanacu, unde o tanara a murit in chinuri dupa o astfel de ceremonie, in care regulile au fost incalcate. Pe plan mondial, poate cel mai celebru este cel al baiatului identificat prin pseudonimul „Roland Doe”, a carui exorcizare s-a petrecut in 1949. Povestea a ajuns la urechile, pe atunci studentului, William Peter Blatty, care a scris o carte pe acest subiect. Povestea a fost ecranizata. Filmul „Exorcistul”, cu Ellen Burstyn si Max von Sydow este considerat a fi unul dintre cele mai inspaimantatoare facute vreodata. Alte doua productii, „Un caz de exorcizare” („The Exorcism Of Emily Rose”) si „Requiem” se bazeaza pe experienta traita de o nemtoaica, Anneliese Michel, care se spune ca ar fi fost posedata de cel putin sase demoni.
Explicatii stiintifice
In 1994, un englez certat cu legea isi explica faptele pornind de la ideea ca ar fi posedat. Preotii specializati in ritualuri de exorcizare nu au reusit insa sa il ajute. Sprijinul a venit din partea psihiatrilor, care au pus imediat diagnosticul: tulburare de identitate disociata, cunoscut si sub numele de tulburare de personalitate multipla. Dupa tratament, pacientul a scapat de „demon”. Mai multe studii arata ca aproape o treime dintre persoanele afectate de aceasta boala sustin ca sunt posedate. „Creaturile malefice” apar insa si pe fondul altor afectiunilor mintale: isteria, mania, psihoza, sindromul Tourette, epilepsia sau schizofrenia.
Totusi, psihologii sustin ca exorcizarea ar putea da rezultate, dar asta datorita efectului placebo. Dupa parerea unor specialisti, unii sustin ca sunt posedati pentru simplul fapt ca doresc sa primeasca atentie.
FACTS