Belizarie – Ultimul mare general al Imperiului

20 06. 2008, 11:55


Tarul Alb

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.

La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.

Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.
Un trac in slujba Romei

Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.

Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.
Tradarea

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.
FACTS