Un secol pe bicicleta

De la o cursa initiala pe relief plat, s-a ajuns, in 1910, la una care strabatea Pirineii, pentru ca, in anul imediat urmator, sa exploreze si Alpii. Asta in conditiile unui regulament foarte strict, care interzicea masinile de sprijin sau bicicletele de rezerva (lider al unui tur de acum 90 de ani, Eugène Christophe a avut nesansa de a-si rupe furca bicicletei in Pirinei, asa ca a coborat 14 km cu bicicleta in spinare, pana la primul sat, unde un fierar i-a carpacit-o.

Reparatia a fost permisa, numai ca rutierul a fost amendat pentru ca un baiat i-a umflat cauciucurile! Incredibil, dar chiar si-asa, Christophe a ajuns la Paris al saptelea!). Epoca postbelica a dus la renuntarea la multe dintre regulile absurde (de pilda, daca un sportiv pleca, la patru dimineata, cu cinci tricouri pe el, la cinci dupa-amiaza, pe final, trebuia sa aiba tot cinci tricouri!), dar si la o relansare tehnologica a cursei, cu biciclete construite din aliaje rare, cu profile aerodinamice ale castii de protectie si cu o multime de gadgeturi adaptate diferitelor situatii specifice (faimoasele discuri fara spite, care inlocuiesc rotile clasice in etapele contracronometru s.a.m.d.).

Din nefericire, a inceput si cursa paralela a substantelor dopante, a carei prima victima inregistrata a fost belgianul Tommy Simpson, mort in 1968 pe Mont Ventoux (la autopsie, s-a constatat ca era, practic, indopat cu amfetamine). Dincolo de toate aceste circumstante care au transformat Turul Frantei intr-o batalie dusa, adesea, fara nici un fel de scrupule, eroii si-au facut intotdeauna datoria. In 1947, cand competitia s-a reluat dupa razboi, se parea, inaintea ultimei etape, ca va fi castigata de italianul Brambilla, cand bretonul Jean Robic a declansat un atac furibund la Rouen, pe dealul Bonsecours. A fost singura editie castigata chiar la potou.

Intre Jacques Anquetil si Lance Armstrong
In 1961, Jacques Anquetil a facut o declaratie in stilul lui Cassius Clay avant la lettre: „Voi conduce cursa de unul singur, din prima pana in ultima etapa!“ Si chiar a facut-o! In 1969, la debutul sau in tur, Eddy Merckx (dupa multi, belgianul ramane cel mai mare ciclist din toate timpurile) s-a apucat sa atace ca nebunul pe crestele Pirineilor, desi avea deja un avans asigurator. Astfel, el a reusit sa spulbere inca un mit, legat de acea „lege a conservarii energiei“ aplicata de majoritatea castigatorilor anteriori.