Femeile eroine care au pilotat avioane pentru SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile din SUA au preluat diferite funcții, în timp ce bărbații luptau în străinătate. Unele lucrau în fabrici, iar altele, voluntare, la Crucea Roșie. Multe pilotau avioane în cadrul unor organizații nou-înființate, pe care le duceau de la fabrici la baze militare.
Ideea de a trimite femeile în misiuni fără luptă i-a aparținut lui Jacqueline Cochran, în 1939. Ea i-a scris Primei Doamne, Eleanor Roosevelt, care a pus-o în contact cu generalul Henry H. Arnold, șeful Forțelor Aeriene ale Armatei și cu generalul Robert Olds, șeful Comandamentului pentru transportul aerian, notează War History.
Arnold i-a cerut lui Cochran să transporte un bombardier în Marea Britanie pentru a promova planul. Astfel, a recrutat femei americane pentru a pilota avioane în Europa și a studiat organizarea Royal Air Force și ATA.
În vara anului 1941, Cochran și Nancy Harkness Love au depus, separat, la Forțele Aeriene ale Armatei SUA cereri pentru ca femeile să ia locul piloților bărbați pentru ca aceștia să poată pleca la luptă în Europa.
Escadrila feminină auxiliară de transport
Comandamentul pentru transportul aerian a început să folosească femei-piloți pentru a transporta avioane de la fabrici la aerodromuri. Era o echipă formată din 28 de femei, numită „Originalele”. Prima a fost Betty Giles, care a devenit ofițer executiv și al doilea comandant al echipei. Până la 22 octombrie 1942, acestea au condus prima misiune, transportând șase avioane L-4B de la fabrică la Mitchel Field.
Pentru a intra în echipă femeile trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 21 și 35 de ani, să dețină o licență de pilot comercial, o diplomă de liceu, o calificare pentru a conduce mașini de 200 de cai putere și 500 de ore de zbor. Ele aveau contracte pe 90 de zile, cu opțiune de prelungire, și câștigau 250 de dolari pe lună.
Detașamentul de formare a zborului pentru femei
Jacqueline Cochran a înființat cel de-al 319-lea Detașament pentru Formarea Femeilor Piloți (WFTD), fiind desemnată director de training pentru femeile piloți.
WFTD a lucrat cu Comandamentul de instruire a zborului pentru a forma femeile la feribotul de aeronave. Scopul inițial a fost de a instrui 500 de femei, dar numărul acestora a crescut. Detașamentul avea sediul la Aviation Enterprises de la Howard R. Hughes Field și, până în noiembrie 1942, au fost recrutate primele stagiare, poreclite „cobai”.
Formarea piloților femei pentru Forțele Aeriene
La 20 august 1943, cele două detașamente, WFTD și WAFS, au fuzionat. Cochran a primit funcția de director, în timp ce Love a fost numită director executiv, responsabil cu operațiunile de transport.
WASP a adoptat aceleași cerințe ca WAFS, dar a adăugat că femeile trebuie să aibă o înălțime de cel puțin 1,57 metri. Peste 25.000 de femei au aplicat pentru a deveni piloți. Majoritatea au făcut trainingul, dar doar 1.830 au fost acceptate și doar 1.073 au absolvit, inclusiv două femei chineze-americane, două de origine hispanică. Toate afro-americanele au fost respinse.
După absolvire, cunoșteau codul Morse, dreptul militar, fizică, meteorologie, navigație și mecanică.
Discriminate de piloții de sex masculin
Membrele WASP au îndurat discriminări din partea piloților de sex masculin. Primeau doar două treimi din salariul câștigat de un bărbat pilot, iar limita de vârstă pentru serviciu a fost mai mică, „pentru a evita problemele provocate de menopauză”.
Membrele WASP erau considerate angajate ale serviciului public federal din SUA și de aceea nu au primit beneficii militare, fiind nevoite să își plătească costurile de transport la antrenament, cazarea, mâncarea și uniformele.
Reprezentantul John Costello a încercat să determine Camera Reprezentanților din SUA să adopte o legislație care să permită militarizarea organizației. În ianuarie 1944, el a introdus proiectul de lege HR 4219, care ar autoriza comisiile femeilor din USAAF, dar nu a fost acceptat.
Desființarea programului WASP
La 5 iunie 1944, Comitetul Camerei SUA pentru Funcția Publică a emis un raport, considerând că programul WASP era inutil și costisitor. Acesta a recomandat închiderea acestuia, iar generalul Arnold a ordonat dizolvarea acestuia până la 20 decembrie 1944. La încheierea programului, erau 915 piloți în serviciu.
Detașamentul WASP a bifat 80% din toate misiunile de transport, livrând 12.652 de avioane de 78 de tipuri diferite.
Din păcate, discriminarea a continuat și după desființarea detașamentului. Majoritatea piloților femei trebuia să-și găsească transport până acasă și li s-au refuzat oportunitățile de pilotare în SUA. De asemenea, femeile au fost retrogradate în sarcini de sprijin și administrative.
Lupta pentru recunoaștere
Înregistrările despre programul Piloți Femei pentru Serviciul Forțelor Aeriene au fost clasificate și sigilate timp de 35 de ani. Dosarele au fost declasificate abia la mijlocul anilor 1970, când au fost prezentate în fața guvernului SUA pentru a obține recunoașterea WASP.
Președintele Jimmy Carter a semnat P.L.95-202, secțiunea 401, G.I. Legea de îmbunătățire a proiectului din 1977, făcând din WASP o organizație militară. Astfel, femeile pilot au primit pensii în 1979, iar în 1984 le-a fost acordată Medalia Victoriei din cel de-al Doilea Război Mondial.
În 2005, fosta membră WASP, Deanie Bishop Parrish, și fiica ei au deschis Muzeul Național WASP WWII, iar patru ani mai târziu organizația a fost introdusă în International Air & Space Hall of Fame at the San Diego Air & Space Museum. În același an, președintele Barack Obama a acordat fiecărei membre Medalia de Aur a Congresului.
Citește și:
Mary Ellis, una dintre ultimele femei pilot din cel de-Al Doilea Război Mondial a decedat
O româncă a devenit prima femeie pilot comandant de aeronavă în cadrul Heavy Airlift Wing din Europa