Invincibila Armada – armata care a schimbat istoria lumii

Trecuse mai bine de un secol de la descoperirea, sau redescoperirea, daca preferati, a Americii, de catre Cristofor Columb. Urmarea? Spania devenise brusc una dintre cele mai mari puteri ale lumii, iar convoaiele sale de galioane, incarcate pana la refuz cu aurul, argintul si marfurile exotice ale amerindienilor, devenisera deja legendare. Lumea se schimba, raportul de forte in Europa inclina vizibil in favoarea nou nascutei Spanii, iar nemilosii conquistadori pareau ca nu pot fi opriti de nimeni si de nimic. Un singur obstacol mai statea in fata celei mai noi si mai mari puteri medievale ale secolului al XVI-lea, avizii navigatori englezi si olandezi, cei pentru care comorile incomensurabile ale Americilor nu puteau fi trecute prea usor cu vederea. Atacurile lor deveneau din ce in ce mai dese si mai violente, iar daca initial aceste initiative au fost doar unele individuale, Coroana Angliei ii luase sub propria protectie pe pirati, nascand un nou tip de razboinic, corsarul – pirat aflati in slujba unui monarh.

Atacul corsarilor asupra unui galion spaniol

Acesta a fost si motivul pentru care Spania decidea atunci, prin persoana regelui Filip al II-lea, sa faca ceea ce nimeni nu mai reusise de peste cinci veacuri, de la debarcarea din 1066 a normandului Wilhelm,... sa invadeze si sa cucereasca insulele britanice. Evident, un asemenea deziderat necesita o mobilizare exemplara, dar Filip stia ca imensul efort financiar si militar avea sa fie rasplatit cu cel mai mare pret posibil, suprematia asupra marilor si oceanelor lumii, un vis ce nu se mai materializase de pe vremea navigatorilor fenicieni. In sprijinul Spaniei venea insusi Papa Sixtus al V-lea, mai vechiul inamic al Angliei protestante, cel care avea sa si acorde invaziei spaniarde titlul de Sfanta Cruciada – un nume destul de neinspirat daca avem in vedere esecurile rasunatoare ale vechilor campanii cruciate in Orientul Mijlociu. Portugalia, aflata sub dominatia spaniola, era si ea gata sa isi mobilizeze fortele, iar Alexander Farnese, duce de Parma si guvernator al teritoriilor olandeze ocupate de Spania, isi anuntase, la randul sau, sustinerea si promitea o armata formata din 30.000 de luptatori de elita. Parea ca nimic nu va putea opri o astfel de forta. Si totusi...

Alexander Farense - Duce de Parma

Planul de invazie a Angliei 

Prevazut initial pentru anul 1587, planul de invazie numit „Afacerea Anglia” se dovedise din start unul extrem de costisitor. Doua treimi din intregul venit pe un an al Imperiului Spaniol, incluzand aici chiar si coloniile din Lumea Noua, fusesera cheltuite pentru mobilizarea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata. 22 de galioane de lupta si alte 108 nave transformate in vase de razboi, un total de 130 de nave, carora li se adaugau 19.299 de razboinici, 8350 de marinari, 2080 de sclavi si detinuti condamnati la galere, alaturi de 1630 de ofiteri de rang inalt, formau, cu siguranta, o forta menita sa spulbere orice adversar. Ducele de Parma se afla deja in Olanda spaniola si isi mobilizase armatele in vederea loviturii care ar fi trebuit sa stearga de pe harta Regatul Angliei. Evident, exista problema portului in care flota spaniola si armata ducelui de Parma ar fi trebuit sa faca jonctiunea. Spania nu controla niciun port cu ape adanci in nordul si nord-vestul Europei. Acestui impediment i se alatura si pericolul navelor rebelilor olandezi si englezi care nu ar fi precupetit nimic din a-si apara teritoriile.

O intamplare la care nu se astepta nimeni avea insa sa amane cu aproape un an invazia spaniola. Intr-un final, asa cum vom vedea, aceasta va schimba, practic, destinele viitoarei batalii pentru insulele britanice. Un raid organizat de flota engleza in portul Cadiz, in frunte cu vesnicul spin din coasta Spaniei, Francis Drake, reusea sa distruga sau sa captureze nu mai putin de 35 de nave spaniole, o adevarata flota. A fost nevoie de luni intregi pentru ca pierderea sa fie recuperata iar vasele pierdute sa fie inlocuite cu altele noi. Intre timp, insa, la 9 februarie 1588, Alvaro de Bazan, primul marchiz de Santa Cruz si amiralul Invincibilei Armada, asa cum cu emfaza isi numea Filip al II-lea uriasa flota, se stingea din viata. Se spune ca tocmai esecul suferit in fata lui Drake la Cadiz si reprosurile fatise aruncate de Filip al II-lea l-au facut pe mult incercatul lup de mare sa isi piarda viata. Spania se vedea astfel lipsita de aportul celui mai bun amiral si constructor de nave pe care il avusese pana in acel moment. Acelasi om care imaginase si crease galioanele ce urmau sa efectueze transportul catre Americi, si care nascuse ideea unei Armade indreptate impotriva Angliei.

Alvaro de Bazan - Marchis de Santa Cruz si primul amiral al Invincibilei Armada

In locul sau, Filip avea sa il numeasca pe zelosul Duce de Medina Sidonia (Don Alonso Perez de Guzman el Bueno), un nobil cu radacini adanci in aristocratia spaniola, un excelent administrator si, nu in ultimul rand, un practicant fervent al catolicismului. Nu erau tocmai calitatile cerute unui razboinic de elita, dar se pare ca motivul regelui Filip era acela de a avea in fruntea armatei sale”invincibile” un om care sa ii asculte orbeste ordinele, ceea ce ar fi fost aproape imposibil in cazul amiralului Alvaro de Bazan, sau chiar si in fata celorlalti navigatori experimentati ca Juan Martinez de Recalde sau Miguel de Oquendo. Hazardul, sau poate increderea exagerata a regelui a facut atunci ca in fruntea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata in Europa sa se afle un barbat lipsit de experienta in lupta atat pe uscat cat, mai ales, pe mare.

Ducele de Medina Sidonia

Istoricii au scos la lumina, secole mai tarziu, un document care, daca ar fi ajuns la destinatar, probabil ca ar fi schimbat iarasi istoria. Ducele de Medina ii scria regelui Filip, la scurt timp dupa numirea in functia de amiral, despre slaba sa pregatire militara. Medina ii explica monarhului carentele sale in arta razboiului si sublinia faptul ca nu cunoaste nimic despre tacticile militare spaniole, cu atat mai mult despre cele ale adversarului sau, Anglia. Daca adaugam si faptul ca suferea de rau de mare si ca sanatatea sa era una subreda, ne putem face o idee asupra catastrofei catre care regele isi trimitea propria armata. Scrisoare nu a mai ajuns nicicand pe masa lui Filip al II-lea. Secretarii sai, Juan de Idiaquez si Cristobal de Moura, au fost prea inspaimantati de posibila reactie a regelui, alegand sa ascunda documentul care putea schimba sortii bataliei.

Medina a facut atunci ceea ce stia mai bine. A administrat excelent resursele disponibile, dubland, aproape, cantitatea de praf de pusca necesara, adaugand flotei temutele galioane castiliene din „Garda Indiana” si imbunatatind calitatea armelor si a armurilor. Din nou, Ducele se dovedea un excelent organizator. Nu stia insa ca amanarile sale repetate creasera nesiguranta si rumoare in randul marinarilor experimentati, si ca intarzierile incepusera sa fie privite ca o teama de infruntare a inamicului. Sau poate ca tocmai acesta era adevaratul motiv al actiunilor sale...

Dezastrul de la Gravelines si inceputul sfarsitului 

La 28 mai, 1588, Invincibila Armada isi ridica panzele la Lisabona. A fost nevoie de doua zile pentru ca intreaga flota sa paraseasca portul si ca ultima nava de razboi sa isi stabileasca directia catre Anglia. Primul obiectiv – jonctiunea cu armata uriasa a Ducelui de Parma si transportarea acesteia si a trupelor spaniole, un total de circa 55.000 de oameni gata de lupta, in apropierea Londrei. De cealalta parte, Anglia incerca sa negocieze cu adversarii sai din Olanda spaniola, intr-o tentativa disperata de a incheia pacea. Refuzul Ducelui de Parma a fost insa categoric. Nu stia atunci ca, fara sa vrea, avea sa dea un ajutor nesperat inamicilor sai. Intre timp, navele engleze se aruncau in lupte disperate de hartuire impotriva colosului spaniol. Daunele create erau insa minore. Era nevoie de o tactica noua, care se poata pune in dificultate multimea galioanelor Ducelui de Medina Sidonia.

O prima eroare a amiralului spaniol a fost cea in care a esuat sa stabileasca o baza temporara in apele din jurul Insulei Wight din sudul Angliei. Speriat de atacul masiv al flotei engleze, Ducele de Medina Sidonia incerca sa isi pastreze intacte fortele pentru inlesnirea debarcarii trupelor. Astfel, el dadea ordinul ca toate navele sa traverseze Canalul Manecii si sa se refugieze in portul Calais. O greseala pe care avea sa o regrete cat de curand. Vestile din partea armatei olandezo-spaniole nu erau nici ele imbucuratoare. Ducele de Parma anuntase ca trupele suferisera intarzieri neasteptate si ca sosirea in nord-vestul Frantei se amana pe termen nelimitat. In aceeasi seara de 7 august 1588, seara in care Armada ancora in apele putin adanci ale portului Calais, Sir Francis Drake, pe atunci vice-amiral, propunea folosirea vaselor incendiare, metoda folosita inca din Antichitate de greci impotriva atacatorilor. Iar planul a functionat de minune. A fost nevoie de doar 8 nave incarcate cu explozibil, catran si ulei, ca panica sa se instaureze in randul marinarilor spanioli. In intunericul noptii, haosul s-a raspandit rapid printre oamenii Ducelui de Medina Sidonia, iar multi ofiteri au ordonat abandonarea ancorelor si navigarea catre nord.

Lipsita de organizare, Invincibila Armada a fost surprinsa chiar in zorii zilei de 8 august, in apropierea portului Gravelines, de un atac major sustinut de navele engleze. Sub comanda unor navigatori incercati precum Francis Drake, John Hawkins si John Frobisher, mult mai usoarele vase ale Coroanei Angliei si-au supus adversarii unui tir salbatic. Si din nou, lipsa de experienta a amiralului spaniol isi spunea cuvantul. Jonctiunea cu armata Ducelui de Parma era imposibila. Calea fusese taiata iar in sud, vasele englezilor asteptau momentul prielnic pentru un nou atac. Cele mai multe nave spaniole, in special galioanele de razboi care fusesera in prima linie, era avariate grav. Cinci nave fusesera deja capturate de englezi, francezi sau olandezi, iar pierderile acestora din urma pareau minime. Ducele de Medina Sidonia lua atunci decizia de a se intoarce in Spania, probabil pentru a pregati un alt atac mult mai bine sincronizat. Dorind sa salveze cat mai mult din efectivele sale militare, el decidea ca ruta de intoarcere sa se faca prin nordul Scotiei, apoi prin vestul Irlandei. Luptele trebuiau evitate cu orice pret, cu atat mai mult cu cat cele mai multe dintre vase fusesera deja avariate. O decizie care avea sa coste enorm Spania.

Masacrul din Irlanda si nasterea unei noi puteri maritime 

Cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele furtuni care se isca in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una catastrofala. Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Anglie a venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc asa numita „Mica era glaciara”, fenomen marcat de o racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu precadere in nord - exact ceea ce trebuia sa infrunte Armada cea invincibila.

Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu au primit niciun semn de mila. Conform datelor vremii, peste 5000 de marinari si soldati spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte – oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa plateasca cu viata alaturi de acesta. O statistica sumbra arata faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in confruntarile cu englezii cat in incercarea sa disperata de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu starni epidemii in randul localnicilor.

Ingrozit, regele Filip al II-lea declara: „Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu impotriva furtunilor si valurilor Domnului!”. In aceeasi ordine de idei, in Anglia, oamenii vedeau victoria flotei lor ca o victorie a protestantilor impotriva catolicilor. Sentimentele nationaliste atingeau paroxismul iar regina Elisabeta I si Sir Francis Drake intrau in legenda. Era, asa cum au numit-o cronicarii vremii, „cea mai mare victorie a Angliei dupa Batalia de la Agincourt”.

Sir Francis Drake

Istoria isi schimbase cursul. Chiar daca Spania continua sa pastreze controlul rutelor catre Americi pentru mai bine de un secol, in nord, in insulele britanice, tocmai se nascuse cea mai puternica flota a lumii.

CITESTE SI:

• Comoara din secolul al XVI-lea descoperita pe un galion scufundat
• Adevaratul Robinson Crusoe
• Pirateria s-a nascut in Balcani
• Femeile pirat – povestea ascunsa a pirateriei