Okapi – o misterioasă creatură a junglei

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Familia Giraffidae, din care fac parte girafa şi okapi, a fost cândva mult mai bogată în specii decât azi: în ultimele 20 de milioane de ani, aproximativ 20 de specii au fost răspândite pe teritorii vaste, în Eurasia şi Africa. (Un membru notabil al acestei familii a fost Sivatherium, un girafid care purta, în locul „corniţelor” osoase discrete, specifice girafei, nişte uriaşe prelungiri osoase ramificate spectaculos, care îi dădeau mai curând înfăţişarea unui cerb decât a unei rude a girafei. Sivatherium a fost un reprezentant al megafaunei ce popula Sahara acum 7000 de ani, pe vremea când aceasta era o câmpie verde şi roditoare.)

Azi, din această familie n-au mai rămas decât două specii, amândouă trăind în Africa: girafa, specie a savanei, şi okapi, locuitoare a junglei. Caracteristicile craniului şi alte trăsături morfologice dovedesc înrudirea acestor specii, deşi, la început, exploratorii şi zoologii europeni credeau că okapi ar fi un fel de zebră.

• A fost descoperit un nou melc de mare mic și colorat
• Test de cultură generală. De ce unele flori se închid noaptea?

Cel care a descoperit-o – din punctul de vedere al europenilor – a fost Sir Harry Johnston (Henry Hamilton Johnston), explorator şi diplomat britanic care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi-a petrecut o mare parte a vieţii în Africa, în calitate de explorator şi de împuternicit al guvernului Marii Britanii, aflată pe atunci în plină expansiune colonială.

Zvonuri despre un copitat ciudat, mare şi vărgat, circulau de ceva vreme printre europenii aflaţi în Africa, dar, întrucât niciunul dintre aceştia nu văzuse animalul, era greu de spus dacă era vorba despre adevăr sau despre o legendă. Celebrul explorator Henry Morton Stanley, care a condus mai multe expediţii în Africa, trecând în 1887 şi prin Congo, ar fi menţionat în istorisirile sale de călătorie un soi de „măgar” neobişnuit despre care zoologii cred acum că era, de fapt, okapi.

Dar Sir Harry Johnston a reuşit ceva mai mult: pe vremea când era guvernator în Uganda, a izbutit să capete, de la pigmeii care trăiau în Congo, câteva fragmente de piele vărgată de okapi şi, mai târziu, un craniu. Bucăţile de piele n-ar fi spus mare lucru, decât poate că era vorba despre un mamifer cu dungi; însă craniul, care poartă cele mai importante trăsături pe baza cărora sunt clasificate vieţuitoarele, a permis o identificare mai corectă a animalului (amintiţi-vă că niciun savant nu văzuse încă o okapi în carne şi oase). Studiind craniul, zoologii şi-au dat seama că era vorba despre un animal necunoscut lor până atunci, înrudit cu girafa, pe care l-au numit Okapia johnstoni, în cinstea lui Sir Harry Johnston.

Curând după descoperire, muzeele şi grădinile zoologice din întreaga lume au devenit interesate de procurarea unor asemenea animale.
Prima okapi vie a ajuns în Europa în 1918, la Antwerp, Belgia. Dar, în primele decenii ale secolului XX, prea puţine grădini zoo reuşeau să capete un exemplar. Bietele animale, în ciuda înfăţişării lor robuste, nu supravieţuiau lungii călătorii şi condiţiilor de viaţă atât de diferite de cele din Africa natală. Mai recent, transportul cu avionul s-a dovedit mai uşor de suportat, iar cunoştinţele în materie de îngrijire a animalelor exotice au evoluat mult, ceea ce a permis întreţinerea cu succes a multor okapi în captivitate şi chiar înmulţirea lor.

În anul 2011, erau înregistrate, în grădinile zoologice din întrega lume, 154 exemplare de okapi, multe dintre ele născute în captivitate.

(În România, nu există niciun asemenea animal viu. Un exemplar naturalizat, de mare valoare ştiinţifică, poate fi văzut la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.)

Imaginile spun despre înfăţişarea acestui animal mai mult (şi mai clar) decât ar putea spune cuvintele; n-ar fi de adăugat decât, poate, câteva informaţii referitoare la dimensiunile animalului (care nu reies întotdeauna limpede din fotografii), la hrana sa, la rostul dungilor de pe picioare… ei, uite că s-au adunat.

Mai scundă decât girafa, dar numai datorită gâtului mai scurt, okapi, cu o înălţime de 1,5-2 m la greabăn, rămâne un animal impozant şi, cu siguranţă, o apariţie memorabilă în mijlocul desişurilor verzi şi ude ale junglei din Ituri.

E un animal solitar şi greu de văzut; faimoasele dungi albe de pe picioare şi crupă, cea mai frapantă caracteristică a înfăţişării sale, sunt, cred unii dintre specialişti, un mijloc de camuflaj, dacă nu cumva sunt – cum cred alţi specialişti – un mijloc de semnalizare, care îi ajută, de pildă, pe pui să nu-şi piardă din ochi mama, atunci când merg în urma ei prin jungla deasă. O legendă locală spune că okapi îşi face singură aceste dungi, pentru a se camufla. De altfel, chiar denumirea de okapi ar veni din două cuvinte ale localnicilor: oka (a tăia) şi kpi, care desemnează modelul în dungi cu care tribul de pigmei Efe, din Ituri, îşi împodobeşte săgeţile. Cozile săgeţilor sunt înfăşurate cu fâşii de scoarţă de copac şi apoi încinse în foc; se înnegresc, rămânând albe doar locurile în care lemnul a fost protejat de fîşiile de scoarţă. Şi… iată! un model cu linii albe pe fond închis, aşa cum are şi okapi…

Masculii poartă o pereche de „corniţe” – cum au şi girafele – de un tip specific, întâlnit numai la girafide. Ele se formează din ţesut cartilaginos osificat şi sunt acoperite permanent cu piele şi păr, spre deosebire de coarnele bovidelor (care sunt formate dintr-o teacă de keratină ce acoperă partea osoasă) şi de cele ale cervidelor (care cad periodic, sunt derivate din ţesut osos şi, după osificare,a lor pielea care le-a acoperit este îndepărtată).

O limbă foarte lungă (până la 35 cm), de o ciudată culoare albăstrui-negricioasă, este o altă trăsătură comună celor două specii, girafa şi okapi; cu această limbă supradimensionată, okapi îşi poate curăţa „faţa” (inclusiv ochii), ba chiar şi urechile.

Okapi consumă o mare varietate de plante – frunze de copaci, ierburi, ferigi, fructe -, uneori şi ciuperci, înghiţind, în plus, pentru a-şi asigura necesarul de minerale, şi oarecare cantităţi de argilă cu conţinut de sulf şi sare, găsită pe malurile unor cursuri de apă.

Şi, desigur, ca mai toate erbivorele, okapi constituie şi ea, la rândul ei, hrană pentru carnivorele mari din regiune. Cel mai important prădător al ei este leopardul.

Okapi este un animal cu un statut destul de ciudat, din mai multe puncte de vedere: nu este clasificată, oficial, drept o specie aflată în pericol; totuşi, este ameninţată din cauza distrugerii habitatului şi a intensificării braconajului. Acolo unde trăieşte, există o densitate acceptabilă a populaţiei; însă trăieşte pe o arie destul de restrânsă, mai ales pentru un animal de asemenea mărime; cu alte cuvinte, este o specie foarte localizată.

Este întâlnită în pădurea ecuatorială Ituri, o imensă zonă de junglă, cu o întindere de cca. 63.000 kmp, aşezată în mijlocul Africii, pe teritoriul Republicii Democratice Congo. Este o junglă montană, cu altitudini cuprinse între 700 şi 1000 m; temperatura medie este de 31 grade Celsius, iar umiditatea atinge 85%. Pe o cincime din suprafaţa acestei păduri calde şi umede se întinde o zonă de protecţie înfiinţată anume pentru okapi – Okapi Wildlife Reserve – , inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Aici, trăiesc cca. 5000 de exemplare de okapi, dintr-o populaţie totală cu un efectiv încă neprecizat, estimat la 10.000 – 20.000 exemplare.

În rezervaţie există o veche şi importantă staţiune de cercetări zoologice – Centrul de Conservare şi Cercetare Epulu (după numele râului Epulu, care străbate regiunea Ituri), staţiune în care, în afara muncii de cercetare, se desfăşoară un program de înmulţire în captivitate a speciei Okapia johnstoni, program ce furnizează grădinilor zoologice puţinele exemplare ce mai sunt azi exportate.

Curios: dacă specia însăşi (okapi) nu e considerată în pericol, rezervaţia, în schimb, se află pe lista patrimoniului mondial aflat în pericol, deoarece, în ultimii ani, suferă de pe urma a tot felul de factori care îi ameninţă integritatea şi funcţionarea normală: defrişări urmate de arderea vegetaţiei rămase, pentru obţinerea de teren arabil; proiecte miniere; vânarea animalelor pentru obţinerea de carne (nici okapi nu scapă întotdeauna, dat fiind faptul că un erbivor atât de mare reprezintă o sursă de carne deloc neglijabilă) şi conflicte armate din cadrul războaielor civile care au avut loc în zonă. Un element important este sporirea populaţiei umane a regiunii, prin stabilirea aici a unor imigranţi care, spre deosebire de populaţiile indigene (pigmeii nomazi Mbuti şi triburile locale de agricultori) nu au cu mediul acea legătură ancestrală, profundă, care îi face pe nativii din regiune să respecte, în general, pădurea şi animalele ei şi să trăiască astfel încât să nu tulbure echilibrul natural. Ca toate pădurile de pe planetă, pădurea Ituri suferă din cauza presiunii antropice, provocate de o populaţie în continuă creştere şi al cărei mod de viaţă în schimbare vine adesea în contradicţie cu cerinţele conservării.

În urmă cu câţiva ani, a fost semnalată prezenţa unor exemplare de okapi şi în Parcul Naţional Virunga, din estul Republicii Democratice Congo, şi tot aici a fost filmat un exemplar care se hrănea în timpul nopţii, în ciuda faptului că „toată lumea ştia”, până atunci, că okapi e un animal diurn. Asta dovedeşte ce puţin ştim, de fapt, despre această făptură şi, în general, cât de plină de surprize este lumea vie din jur şi câte mai avem de învăţat despre ea…