„Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”

Aceste cuvinte, care anuntau, prin anii ’70-’80,  la radio Europa Libera, emisiunea Povestea vorbei a lui Virgil Ierunca, mi-au infrigurat tineretea nu doar prin ceea ce insemnau, ci si prin felul cum erau rostite: insinuant, complice, subversiv. Intre timp, cartile s-au intors libere in Romania, desi unii spun ca nu mai e mult pana vor asfinti in orizontul tot mai nesatios al internetului.

Istoria ne spune ca, de cand exista scrierea, cartile, anu­mite carti, au avut de indurat urgii precum uitarea, cenzu­ra, exilul, executia. Dar nu doar istoria mare a inregistrat tragedii ale cartilor, ci si cea individuala, personala. Asupra primului caz va va lamuri materialul intitulat Martirii de hartie. Eu ma voi multumi sa vorbesc despre un eveniment din istoria personala. Mic pentru omenire, mare pentru om. Pentru putinul om care eram pe atunci.

Aveam unsprezece sau doisprezece ani, era vara si ma aflam impreuna cu toti ai mei la seceratul graului. Pe la ceasurile trei ale dupa-amiezii, mama mi-a poruncit sa las secera si sa plec acasa, pentru a pregati mancarea porcilor, o operatiune lunga si anevoioasa. Taiam cateva zeci de sfecle furajere, despicam cativa bostani, spalam si marun­team cateva kilograme de cartofi, le insoteam cu frunzele de la sfecla, turnam amestecul rezultat intr-un cazan de vreo suta de litri, dupa care caram cu galeata apa si il umpleam. Urma taiatul lemnelor, atatarea focului si intreti­nerea lui cale de trei ceasuri, pana cand amestecul fierbea bine. Stop? Nu, pentru ca la final adaugam taratele si ii mai dam delicioasei fierturi un clocot, ca sa se ingroase.

Dar in ziua aceea mi-am permis sa aman inceperea ritualului cu pricina si m-am strecurat in lanul de porumb din spatele casei pentru a citi cateva pagini, doar cateva, mi-am jurat, din Amintiri din Casa Mortilor de Dostoievski.

Amarnica decizie, pentru ca timpul trecea si eu nu ma puteam dezlipi de carte, paralizat poate si de un val de disperare si vinovatie crescande. Soarele cazuse dupa orizont si brusc am auzit-o strigandu-ma.

Am ingropat pe fuga cartea in pamantul afanat din lan si m-am repezit sa-mi indeplinesc datoria. Prea tarziu. Pedeapsa a fost pe masura.

Dar bataia pe care am incasat-o atunci ma apasa astazi mai putin decat ceea ce s-a intamplat cu cartea, ramasa cu finalul necitit. Peste noaptea ce a urmat s-a abatut furtuna, care n-a contenit nici a doua zi. Ploaia a nivelat pamantul, iar urmele micului mormant in care imi depozitasem cartea s-au sters. Am scormonit solul saptamani la rand pentru a-mi recupera bijuteria, dar n-a fost sa fie. N-am dat de urma ei nici toamna tarziu, cand am arat toata intinderea cu pricina. Parca o-nghitise pamantul, zau asa.

Foto: Cristina Nichitus