Misterele „calmarului din iad” au fost elucidate (FOTO/VIDEO)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Calmarul în cauză este atât de bizar încât a ajuns să fie cunoscut sub numele de „relicvă filogenetică”. Creatura are onoarea de a ocupa o categorie taxonomică proprie, care combină caracteristicile calmarilor într-o formulă unică evolutivă, ce a supravieţuit de-a lungul milioanelor de ani. Aşa se face că Vampyroteuthis infernalis, botezat şi „Calmarul din iad”, este singura specie din ordinul Vampyromorpha. 

Cefalopodul de 13 centimetri trăieşte în apele oceanice din zonele temperate şi tropicale, la adâncimi cuprinse între 600 şi 900 de metri, un habitat de nişă unde există exact atât oxigen cât să poată să supravieţuiască. Cu ajutorul ochilor săi mari, de 2,5 cm, calmarul poate identifica şi cele mai mici mişcări, reuşind astfel să se ferească de prădători. 

Analizând tractul digestiv al calmarului, oamenii de ştiinţă au observat că el este un detritivor, ceea ce înseamnă că se hrăneşte cu larvele, crustaceele şi zooplanctonul animalelor moarte, aflate pe fundul oceanului. 

Totuşi, animalul este mai misterios de atât. Gura sa se deschide ca o umbrelă neagră alcătuită dintr-o membrană ce cuprinde 8 braţe asemănătoare cu cele ale unei caracatiţe, care la rândul lor sunt dotate cu ventuze şi prelungiri numite cili. De asemenea, el are şi o a doua pereche de braţe numite filamente retractile care, în general, au lungimi mult mai mari decât restul corpului, dar care pot fi retrase într-un fel de buzunare din interiorul membranei. 

Până acum se credea că aceste filamente lipicioase funcţionează ca nişte senzori pentru detectarea prădătorilor. Acum, însă, oamenii de ştiinţă au concluzionat că ele sunt folosite pentru a prinde bucăţile de hrană care sunt lipite între ele, cu ajutorul mucusului format de ventuze, până iau forma unui ghem ce este transportat spre gură de către cili. 

„Modul de hrănire al lui ampyroteuthis este nemaiîntâlnit la cefalopode. Cercetarea relevă o adaptare unică care le permite acestor animale să îşi permită mare parte din viaţă la adâncimi mari, unde concentraţia de oxigen este foarte scăzută, dar la fel şi numărul de prădători”, au explicat autorii studiului. 

Sursa: ABC Science