Un nou studiu explică de ce Jurassic Park nu va putea deveni niciodată realitate

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

O echipă internaţională de cercetători au descoperit acest lucru după ce au analizat ADN-ul extras din oasele unor moa, o pasăre care a trăit în Noua Zeelandă până în secolul al XIV-lea. Oamenii de ştiinţă au descoperit că fragmentele scurte de ADN pot supravieţui chiar şi un milion de ani, însă secvenţele mai mari de 30 de baze azotate aveau o perioadă biologică de aproximativ 158.000 de ani în anumite condiţii.

Dr. Morten Allentoff de la Universitatea Murdoch, autorul studiului, afirmă că rezultatele sale contrazic cercetările precedente în care autorii anunţau extragerea cu succes din oasele unor dinozauri a unor fragmente de ADN conţinând sute de baze azotate. Aceste studii au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru filmul Jurassic Park.

• Cine l-a detronat pe „regele muzicii pop” Michael Jackson din Topul Billboard Hot 100?
• Un schelet de Tyrannosaurus rex vechi de 67 de milioane de ani, scos la licitație

„Cercetarea noastră arată că ADN-ul se degradează într-un ritm prea rapid pentru a permite vreodată readucerea la viaţă a dinozaurilor”, afirmă Allentoff.

„Este posibil ca anumite fragmente de ADN de foarte mici dimensiuni, de doar câteva baze azotate, să reziste câteva milioane de ani”, a adăugat cercetătorul.

Allentoff crede că este posibil ca cercetările precedente să fi ajuns la un rezultat greşit din cauza contaminării cu ADN uman.

Studiul publicat în jurnalul Proceedings of the Royal Society B estimează totodată un „ritm de descompunere” al ADN-ului ce va putea fi utilizat pentru a identifica specimenele cu cele mai mari şanse de a conţine material genetic util. De asemenea, acest ritm va putea fi folosit în viitor pentru datarea oaselor şi a dinţilor, existând potenţialul ca această nouă metodă să fie utilă şi experţilor medico-legali în datarea rămăşiţelor umane.

Această idee a fost enunţată pentru prima dată în anii ’70, însă studiile ulterioare nu au reuşit să obţină date concludente. „Unul dintre motive este faptul că mediul are o influenţă foarte mare asupra probelor, temperaturile şi solul variind de la un loc la altul”, a explicat cercetătorul. Pentru a evita această probemă, cercetătorii au folosit oase de moa excavate din 3 situri aflate pe o rază de 5 kilometri.

Următorul pas, anunţă Allentoft, este identificarea modului în care factorii de mediu afectează rata de descompunere a ADN-ului, pentru a obţine un model mai precis a ritmului de degradare a acestuia.

Sursa: ABC