Cetatea Colţ, cnejii Cândea şi Jules Verne

Din Haţeg până în comuna Râu de Mori e o aruncătură de băţ. Din drumul mare, treci mai întâi pe lângă un lac de acumulare, ca să ajungi în mijlocul localităţii istorice, unde un infocentru turistic îţi dă toate cele necesare pentru a vizita împrejurimile: informaţii, broşuri, hărţi, recomandări. Pentru Cetatea Colţ trebuie să apuci calea spre Suseni, un sat mic înşirat de-a lungul şoselei ce urcă la Complexul Alpin Râuşor, chiar sub crestele Retezatului.

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

După ultimele case, râul Râuşor şi drumul alăturat trec printre două culmi înverzite şi semeţe. Cea din dreapta e împodobită cu o biserică solidă din piatră, ca o strajă destoinică a timpurilor ce s-au scurs pe aceste meleaguri. Ştii că în apropiere trebuie să fie şi cetatea, acoperită de vârfurile copacilor. Pe culmea din stânga se zăresc mai greu ziduri ei cenuşii, sprijinite pe un pinten stâncos, ridicat primejdios deasupra văii.

Oprit mai întâi la Biserica Colţ din Suseni, ai de aici perspectiva romantică asupra domeniului istoric al familiei Cândea şi asupra poveştii care îl leagă de Jules Verne. Te ajută peisajul şi legendele.

În îndepărtatul Ev Mediu, Ţara Haţegului era împărţită în cnezate, iar conducătorii acestora aveau putere economică şi militară. Din familiile nobiliare de seamă a făcut parte şi Cândea din Râu de Mori, devenită mai târziu Kendeffy. Luptători curajoşi în bătăliile contra otomanilor şi aliaţi ai Ungariei, membrii acestei familii vor fi răsplătiţi cu funcţii politice şi îşi vor vedea averile crescând. Cândeştii au construit curţi nobiliare fortificate şi biserici ortodoxe pe moşiile lor, unele păstrate în întregime, altele aflate azi în ruină. Biserica şi cetatea din Suseni formează doar o parte din moştenirea cnezilor din Râu de Mori.

Dar Jules Verne şi “Castelul din Carpaţi”? În romanul său, scriitorul francez descrie un castel ce seamănă bine cu Cetatea Colţ, deşi niciunde nu se confirmă că aceasta a fost sursa de inspiraţie literară. Unii spun că Jules Verne ar fi aflat despre ea de la geograful Elisée Reclus, alţii afirmă că scriitorul chiar a vizitat-o, în timpul călătoriei sale prin Transilvania alături de o femeie frumoasă, pe care ar fi iubit-o în secret.

Lasă toate aceste istorisiri şi mistere să-ţi farmece scurta călătorie spre Cetatea Colţ, de veacuri cocoţată pe un vârf din Carpaţi.

Locaş ortodox încă de la întemeierea ei în secolul XIV, Biserica Colţ a avut şi rol de apărare, după cum demonstrează poziţia ei strategică şi construcţia simplă, robustă, cu un turn înalt şi întărit de contraforturi. Într-un document din 1377 se arată că biserica din Râu de Mori era cedată sătenilor de către familia Cândea, fiindcă o alta fusese deja construită pentru ea în Suseni, unde îşi avea cetatea.

Trepte noi leagă şoseaua de curtea mânăstirii, unde au mai fost ridicate, pe lângă biserica veche, câteva chili pentru călugări, veniţi aici din 1995 pentru a relua viaţa monahală, întreruptă mult timp de paragina în care se găsea locaşul.

Din faţa turnului, poţi zări pe masivul învecinat Cetatea Colţ. Ca să ajungi la ea pe poteca marcată, trebuie să te întorci pe şoseaua pe care ai venit, să treci podul peste râu şi, după câţiva zeci de metri, să ieşi de pe asfalt şi să o iei la dreapta, prin pădure.

Poteca de urcare la Cetatea Colţ, chiar de îşi pierde din când în când marcajele, e deja bătătorită şi urmează firul îngust al unui torent care a despicat uşor panta muntelui. Mergi prin pădure deasă, cu crengi apărând pământul de soarele arzător al verii. Urcuşul nu e nici lesnicios, dar nici provocare mare, iar 20-25 de minute sunt de ajuns ca să ieşi la o răscruce: spre dreapta o ia poteca pentru cetate, spre stânga drumul te duce la Nucşoara. De aici, panta se potoleşte, pădurea se deschide şi în scurt timp ieşi într-un luminiş. Ca la intrarea în orice sit istoric ce se respectă, dai de un panou mare cu informaţii detaliate despre cetate, dintre care nu lipsesc referirile la romanul lui Jules Verne. Printre vârfurile copacilor, zăreşti pietrele maronii din donjonul locuit acum 730 de ani de familia Cândea.

Ca să răzbeşti la zidurile în ruină, trebuie să treci prin tufişurile şi ierburile înalte care acoperă un vechi şanţ, cândva despărţind castelul de restul culmii. Podul mobil nu s-a păstrat. Din loc în loc, pietre cenuşii ies din verdeaţă, semn că acum calci pe colţul de stâncă, nu foarte larg, dar neregulat, cu marginile rupte de vânturi şi ploi. Prăpastia dimprejur a fost întotdeauna cea mai bună apărare pentru fortificaţia de pe vârful ieşit din pădure. Sub ea, râul vine din depărtare, de acolo unde Retezatul îşi trece înălţimile prin albul norilor.

Doar câteva părţi din Cetatea Colţ au rezistat până azi şi e greu să îţi imaginezi ce elemente de construcţie formau aceste ziduri înguste şi înalte de câţiva metri. Aici găseşti un arc de piatră, dincolo o fereastră neregulată sau, poate, o intrare boltită. Perdele de iederă şi rugi ţepoşi ţin loc de uşi şi ornamente. Doar dacă stai lipit de vreunul din ziduri şi priveşti în sus, la pietrele prinse unele de altele, poţi simţi puterea de altădată a cetăţii. Fortificaţia trebuie să fi fost impresionantă la vremea ei de glorie.

Cel mai bine s-a păstrat corpul donjonului, deşi cele patru laturi ale lui au şi ele rupturi ca nişte cicatrici. Pe timp de luptă, aici s-ar fi adăpostit cnejii, fiindcă acest turn era bine apărat de prăpastie, dintr-o parte, şi de zidurile masive, din cealaltă parte.

Azi, ruinele Cetăţii Colţ se află în grija păsărilor, a paianjenilor harnici şi a şopârlelor fricoase. Verdeaţa sălbatică creşte nestingherită pe lângă şi printre pietrele rămăşiţelor de ziduri, multe din ele scrijelite de turiştii rătăciţi pe aici. Nu poţi afla mai multe despre Cândeşti, cetate şi Jules Verne decât îţi scrie panoul de la intrare. Dar poţi să priveşti în voie spre Ţara Haţegului şi Retezat, de pe pietrele uitate pe colţul de stâncă de la Suseni.