Cele două creiere ale dinozaurilor: povestea şi noile descoperiri

O. C. Marsh studia scheletul unui sauropod (un dinozaur patruped erbivor) care trăise în America de Nord în urmă cu 155-145 milioane de ani, când a observat o caracteristică neobişnuită a coloanei vertebrale: în dreptul şoldurilor, canalul medular (în care este adăpostită măduva spinării) se lărgea, formând o dilataţie care ar fi putut adăposti o structură de 20 de ori mai mare decât cea care încăpea în cutia craniană a animalului.

Camasaurus    (Foto: Shutterstock.com)

• Care este legătura dintre noua strategie de „maximizare a aspectului fizic” folosită de tineri și bovinele…
• Test de cultură generală. Care este diferența dintre antropologie și sociologie?

Ce putea fi această „umflătură”? Măduva spinării este una dintre componentele sistemului nervos central, fiind alcătuită din neuroni şi fibre nervoase, aşa că paleontologul s-a gândit că locaşul lărgit din canalul medular adăpostea tot o porţiune a sistemului nervos central, specifică acestor dinozauri. Un al doilea creier? De ce nu? 

O caracteristică asemănătoare a observat  şi la o specie de Stegosaurus, alt dinozaur erbivor de mari dimensiuni, care trăia în America de Nord în perioada jurasică, acum aproximativ 150 de milioane de ani.

(Foto: Shutterstock.com)

Un craniu bine păstrat de Stegosarus îi permisese lui O. C. Marsh, în anii 1880, să obţină un mulaj interior al cutiei craniene şi să estimeze astfel mărimea creierului acestui animal. Rezultatele erau surprinzătoare: arătau că acest dinozaur avea un creier extrem de mic, ce ar fi cântărit doar vreo 80 de grame – incredibil de puţin pentru un animal ce ajungea la 4-5 tone greutate.  (Acest creier minuscul a contribuit mult la apariţia ideii că dinozaurii erau nişte giganţi greoi şi stupizi, idee care azi nu mai este de actualitate.) În asemenea condiţii, ideea unui al doilea creier părea nu doar ademenitoare pentru imaginaţie, ci şi plauzibilă; un creier în plus putea părea chiar necesar unei creaturi de câteva tone care avea în cap doar un creieraş cât pumnul.

Oricum ar fi fost, cert este că paleontologul american a lansat această idee de mare succes: că marile sauropode şi dinozaurii din genul Stegosaurus aveau două creiere, cel de-al doilea – numit ulterior „creier sacral” – servind pentru a controla reflexele şi mişcările în partea posterioară a corpului, iar ideea a persistat multă vreme în paleontologie.

(Foto: Shutterstock.com)

• Cândva, la începuturile paleontologiei vertebratelor, dinozaurii fuseseră consideraţi drept animale cu o inteligenţă foarte mărginită – nişte creaturi stupide, ce mai încolo-încoace. Creierele lor mici faţă de mărimea uneori colosală a corpului alimentau această percepţie eronată. În anii 1960, odată cu aşa-numita „Renaştere a dinozaurilor” – un curent de gândire în paleontologie care a revoluţionat modul în care erau privite aceste creaturi – specialiştii au ajuns la sentimente mai bune faţă de dinozauri, reconsiderându-şi inclusiv părerile anterioare în privinţa inteligenţei lor. Astăzi, opinia majorităţii paleontologilor este că dinozaurii erau foarte inteligenţi pentru nişte reptile, deşi nu atât de inteligenţi ca mamiferele. (Această viziune a dinozaurilor ca fiind reptile deosebit de inteligente a fost exploatată – poate în mod exagerat  – în filme gen Jurassic Park.) Există chiar paleontologi care cred că, dacă n-ar fi avut loc marea extincţie cretacic-paleogenă – cea care a dus la dispariţia dinozaurilor în urmă cu 65 de milioane de ani – unele specii, mai ales dintre teropode (dinozauri carnivori) ar fi putut evolua spectaculos în ceea ce priveşte capacităţile cognitive, ajungând, în cele din urmă, la fel de inteligenţi ca şi oamenii. În 1982, un paleontolog de la  Muzeul Naţional al Canadei, din Ottawa,  Dale Russell, a imaginat chiar modelul unui dinosauroid  – o creatură cu trăsături combinate, reptiliene şi umanoide, care ar fi putut evolua din dinozauri precum Troodon, un teropod care avea un creier foarte mare pentru talia sa, comparativ cu alte specii de dinozauri.
• 

Dinosauroid, Dinosaur Museum, Dorchester. Foto: Jim Linwood, CC BY 2.0

A trecut cam un secol şi, ştiinţa evoluând, au fost descoperite noi tehnici de analiză a fosilelor, mult mai performante decât cele pe care le aveau la dispoziţie paleontologii secolului la XIX-lea. Iar datorită acestor metode moderne, şi problema celui de-al doilea creier al dinozaurilor a fost reconsiderată.

Astfel, studii realizate la începutul anilor 1990 au arătat că acea cavitate nu conţinuse ţesut nervos: deci, nici vorbă de vreun creier „suplimentar”.

Acum, însă, în locul cvasi-certitudinii de până atunci, se ridica, frustrant, o mare nelămurire: ce anume conţinea cavitatea?

O idee a fost sugerată de faptul că majoritatea păsărilor de azi prezintă o dilatare similară a coloanei vertebrale, în partea posterioară a acesteia. Ea conţine un organ numit corpul glicogenic, o structură ovoidă, gelatinoasă, aflată în porţiunea lombo-sacrală a măduvei spinării şi care este formată din celule ce conţin cantităţi mari de glicogen. Însă ne aflăm în continuare în plin mister: nu se ştie precis ce rol are corpul glicogenic la păsări. 

Cercetări efectuate la Universitatea Tottori, din Japonia, pe la jumătatea deceniului trecut, au arătat că aceste celule din corpul glicogenic sunt înrudite cu astrocitele (un tip de celule gliale, care intră în alcătuirea ţesutului nervos), având o origine comună cu acestea.

În ceea ce priveşte rolul acestui organ, părerile sunt împărţite (ăsta fiind un alt mod de a spune că, de fapt, nimeni nu a putut arăta, cu dovezi incontestabile, ce funcţie are.) 

• conform unei ipoteze clasice, ar fi un rezervor de energie al sistemului nervos central al păsării, deoarece glicogenul  reprezintă o formă de stocare a glucozei în organism, pentru a fi folosită ca sursă de energie la nevoie. 
• alţi autori presupun că ar fi un organ secretor
• un alt grup de cercetători a emis o ipoteză conform căreia celulele corpului glicogenic ar fi legate, metabolic, de sinteza lipidelor şi de formarea mielinei la embrionii de păsări. (Mielina este substanţa care formează teaca izolatoare şi protectoare a axonilor – prelungiri ale neuronilor – şi care are un rol esenţial în funcţionarea normală a sistemului nervos.)
• cercetătorii japonezi de la Universitatea Tottori, într-un studiu publicat în 2006, sugerează că unele dintre celulele corpului glicogenic ar putea stimula formarea sinapselor (conexiunile dintre neuroni).

Misterul corpului glicogenic persistă şi, la fel şi misterul legat de ciudata „gâlmă” de ţesut din coloana vertebrală a dinozaurilor. Ideea că acel mitic „creier sacral” ar fi în realitate o structură de tipul corpului glicogenic de la păsări pare promiţătoare, dar, deocamdată, adevărul nu-l ştie nimeni. Nu putem decât să sperăm că, în următorii câţiva ani, cercetări mai aprofundate ne vor da răspunsuri limpezi, lămurind definitiv enigma seculară a „celui de-al doilea creier” al dinozaurilor.

(Foto: Shutterstock.com)