Misterul fenomenului „munchies” a fost descifrat. De ce provoacă marijuana poftă de mâncare?

Pentru utilizatorii marijuanei medicinale care întâmpină dificultăţi în a mânca, cum se întâmplă după chimioterapie, acesta poate fi unul din marile beneficii ale drogului. Pentru cei care utilizează „iarba” în scopuri recreative, beneficiul poate fi la rândul său plăcut, chiar dacă nu şi pentru siluetă. Totuşi, timp de mulţi ani oamenii de ştiinţă nu au reuşit să înţeleagă modul în care ingredientul activ al marijuanei, THC (tetrahidrocanabinol), stimulează apetitul.

Un nou studiu publicat astăzi în jurnalul Nature Neuroscience ne aduce mai aproape de descifrarea misterului. O echipă de specialişti în neuroştiinţe conduşi de Giovanni Marsicano de la Universitatea din Bordeaux a descoperit că, în rândul şoarecilor, THC-ul se ataşează de receptorii din bulbul olfactiv al creierului, stimulând în mod semnificativ abilitatea animalelor de a mirosi hrana şi făcându-i să mănânce mai mult. Cercetarea sugerează că un motiv important pentru care utilizatorii marijuanei mănâncă mai mult după ce consumă marijuana este faptul că miros şi gustă mai intens mâncarea.

• Trei femei au fost diagnosticate cu HIV după ce și-au făcut tratamente faciale
• Câți dintre părinții români care muncesc în alte țări vin acasă de Paște?

Acest efect al THC-ului are legătură cu motivul pentru care această substanţă afectează creierul uman aşa de intens. THC-ul a fost, cel mai probabil, produs de planta de canabis drept un mecanism de apărare împotriva erbivorelor care s-ar simţi dezorientate după consumarea acestei plante, evitând-o în viitor. Tetrahidrocanabinolul se ataşează de receptori ce fac parte din sistemul natural endocanabinoid al creierului, care ajută la controlarea emoţiilor, amintirilor, a sensibilităţii la durere şi a apetitului. De regulă, creierul nostru produce propriile sale sale chimicale (denumite canabinoizi) care intră în aceşti receptori, astfel că prin imitarea activităţii lor, THC-ul poate modifica în mod artificial aceiaşi factori în moduri semnificative.

Oamenii de ştiinţă au început experimentul prin expunerea şoarecilor (animale care sunt folosite în cercetările în neuroştiinţe deoarece împărtăşesc un număr surprinzător de mare de similarităţi cognitive cu oamenii) la uleiuri de banane şi migdale pentru a le testa sensibilitatea la miros. La început, şoarecii miroseau uleiurile în mod intens, dar apoi nu s-au mai arătat interesaţi de ele, acest fenomen fiind cunoscut de cercetători sub numele de „acomodare olfactivă”. Şoarecii care au fost dozaţi cu THC, însă, continuau să miroasă uleiurile, demonstrând o sensibilitate sporită la miros. De asemenea, şoarecii dozaţi cu THC consumau mai multă mâncare atunci când aveau oportunitatea, demonstrând un apetit sporit.

Cercetătorii au modificat genetic nişte şoareci pentru a-i face să le lipsească un tip de receptor de canabinoid în bulbul olfactiv, iar apoi au supus aceşti şoareci la acelaşi experiment. Ei au descoperit că THC-ul nu avea niciun efect asupra acestor şoareci, obişnuindu-se cu mirosul la fel ca un şoarece care nu consumase THC, ceea ce demonstra că puterile drogului de stimulare a mirosului implică o activitate în această regiune a creierului. Mai mult, aceşti şoareci nu demonstrau un apetit crescut când consumau THC, ceea ce arăta că fenomenul „munchies” depinde la rândul său de activitate în bulbul olfactiv.

Concluzia este simplă: dacă şoarecii reprezintă un model bun pentru oameni, atunci unul din modurile prin care THC-ul creşte apetitul oamenilor este prin faptul că ne face mai sensibili la mirosul mâncării. Deoarece mirosul şi gustul sunt înrudite, este probabil că THC-ul ne permite totodată să simţim mai bine gustul hranei.

Această nouă descoperire este doar o parte din puzzle-ul relaţiei dintre THC şi apetit. Alte cercetări mai vechi au arătat că drogul acţionează şi asupra receptorilor dintr-o regiune a creierului denumită „nucleus accumbens”, stimulând eliberarea neurotransmiţătorului dopamină (şi a senzaţiei de plăcere) care apare în urma consumului de hrană sub influenţa marijuanei. Alte studii au arătat că THC-ul interacţionează cu receptori similari din hipotalamus, stimulând eliberarea hormonului ghrelină, care stimulează senzaţia de foame.

Un aspect ce leagă aceste trei mecanisme distincte este faptul că toate implică sistemele naturale endocanabinoide ale creierului. THC-ul — şi, implicit, marijuana — acţionează prin manipularea aceloraşi căi folosite în mod normal de creier pentru a gestiona simţurile.

Cea mai interesantă descoperire a acestui studiu nou este faptul că oferă o metaforă convingătoare a modului în care THC-ul manipulează acest sistem natural: el imită senzaţiile pe care le percepem atunci când nu avem parte de mâncare. Ca un test final, cercetătorii au forţat unii şoareci să nu mănânce nimic timp de 24 de ore, iar la finalul acestei perioade au descoperit că acest „post” forţat a dus la creşterea nivelului de canabinoizi naturali din lobul olfactiv. Aceşti şoareci prezentau la rândul lor o sensibilitate sporită la miros, mâncând mai mult.

în mod interesant, şoarecii modificaţi genetic să nu aibă receptori de canabinoizi în lobul olfactiv nu prezentau o sensibilitate sporită la miros sau un apetit sporit atunci când erau înfometaţi. Acest lucru sugerează că atât THC-ul, cât şi canabinoizii naturali ce rezultă în urma înfometării, acţionează asupra aceleiaşi căi neuronale care ne permite să simţim şi să gustăm cu o sensibilitate sporită şi să mâncăm mai mult.

Cu alte cuvinte, THC-ul pare să creeze fenomenul „munchies” convingându-ne creierul că suntem flămânzi.

Sursa: Smithsonian magazine