Cum poate influenţa comportamentul părinţilor apariţia bâlbâismului la copii?

Reproşurile din partea unor părinţi perfecţionişti, divorţul acestora sau mutarea în altă casă pot duce la apariţia bâlbâielii

 

„Este important să facem diferenţa între bâlbâiala patologică şi cea ocazională. Bâlbaiala este ocazională atunci când există o încărcătură emoţională mare, dar când ea dispare atunci vorbirea revine la normal. Copiii care se bâlbâie mai mult de 6 luni au nevoie de o evaluare a limbajului. Diagnosticul de bâlbism (bâlbâială) este pus de un psiholog (logoped) sau de un psihiatru,“ spune Claudia Dragan, psihomotrician şi logoped în cadrul Infant Kineto Clinic. 

 

Copiii introvertiţi, vulnerabili din punct de vedere afectiv, sunt mai predispuşi la această afecţiune. De asemenea, este mai probabil ca băieţii să dezvolte această tulburare, ponderea fiind 3 băieţi la 1 fată. 

 

“Oamenii de ştiinţă afirmă că există o mare posibilitate ca unele forme de bâlbâială să fie ereditare, deci pe lista cauzelor trecem factorii genetici. Avem, apoi, factorii psihologici – emotivitate crescută, traume suferite în copilăria mică (stresul determinat de anumite emoţii, şoc, sperieturi, spaime, frustrare). Mai sunt factorii de mediu – comportamentul neadecvat al părinţilor (critici, comparaţii, reproşuri, corectarea în public), perfecţionismul părinţilor, măsuri educative greşite, întâmplări, evenimente diverse din viaţa familiei (divorţul părinţilor, primul an de grădiniţă sau şcoală, schimbarea domiciliului, apariţia unui alt membru în familie sau alte traume afective)”, explică specialista.

 

Aşadar, bâlbâiala poate fi provocată de familia copilului, la fel cum poate fi accentuată.

 

„Cum? Prin: pedepsirea copilului pentru deficitul de vorbire, imitarea copilului bâlbâit, obligarea copilului să vorbească în faţa unor persoane străine sau de care se jenează. În aceeaşi măsură şi hiperprotejarea copilului poate dăuna. Această tulburare de vorbire pentru copil înseamnă mult mai mult decât afectarea ritmului şi fluenţa comunicării orale: afectează psihicul şi comportamentul copilului“, avertizează Claudia Drăgan.

   

Printre semnele care ar trebui să ne facă să cerem părerea unui specialist în logopedie se numără dificultatea în începerea unei propoziţii sau fraze, repetarea unui sunet, a unei silabe sau a unui cuvânt, ezitarea în emiterea unor zgomote, înlocuirea unor cuvinte mai dificil de pronunţat cu altele, clipitul frecvent, tremuratul buzelor şi al bărbiei atunci când copilul încearcă să vorbească.

 

„Primordială, în tratamentul bâlbâismului, este educarea părinţilor: copilul nu trebuie corectat în public sau criticat. Aşadar, paşii în tratament sunt: psihoterapie – intervenţia familială şi consilierea părinţilor, apoi logopedia – stabilirea ritmului respirator şi îmbunătăţirea fluenţei verbale. Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt rezolvabile, educabile, prin metode specifice psihoterapiei şi logopediei“, afirmă Luminiţa Preduca, psiholog specialist şi logoped al Infant Kineto Clinic. 

 

Specialiştii spun că este extrem de important momentul în care un copil cu tulburări de vorbire ajunge la ei – cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultăţile lui de vorbire, pot apărea efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului acestuia, ducând la culpabilizare, sentimente de ruşine, frustrare, scăderea stimei de sine şi anxietate.

 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: