Cum a ajuns moneda românească să se numească leu şi ce alte denumiri au mai avut banii în România

Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler) care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Această monedă a fost folosită în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.

• Oamenii și neanderthalienii s-au încrucișat, dar era vorba în mare parte de bărbați neanderthalienii și femei…
• Secretul organizării Domeniilor Coroanei: un model inspirat din Ungaria?

În secolul XVIII circulau mai multe monede precum: paraua otomană şi şfanţul (zwanziger): de unde provine celebra expresie “nu am nici un şfanţ”, scrie Business Magazin.

În 1835, Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti, a stabilit ca moneda naţională să se numească “leu”.

Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire tăria.

Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman, conform identitatea.ro.