O carte pe zi: „Trei cuvinte, cinci minciuni”, de Michel Stanovici

Michel Stanovici e francez, dar tatăl său e român, fugit în ţară pe vremea comunismului, stabilit la Paris, unde ajuns, prin muncă, un prosper om de afaceri. Căsătorit cu o franţuzoaică, şi-a învăţat fiul şi limba română, încât acesta, ajuns şi el om de afaceri la maturitate, face dese călătorii la Bucureşti. Scrisul e pentru el un hobby, iar cartea de faţă este debutul, să-i zicem literar, deşi e încă departe de literatură propriu-zisă, ci e o poveste de viaţă, presupunem cu un substrat foarte real. Contează mai puţin. Contează însă că volumul este încă unul pe care editura – din păcate! – îl lansează pe piaţă fără cel mai mic gând spre cititor: nu afli de nicăieri cine este autorul, nici vârstă, nici studii, nici profesie, nici dacă a mai publicat, nici măcar naţionalitatea. Presupui că e francez, din moment ce se menţionează că e vorba de o traducere (bună, semnată de Doina Jela). Toate acele detalii de care amintesc mai sus ar fi putut fi şi ele, fără dubiu, o nadă pentru cititori.

 

Dar, dacă ai răbdare să baleiezi câteva minute Google, afli câte ceva despre Michel Stanovici. Nu multe. De pildă, o frază a lui Radu F. Constantinescu în care se declară „gelos pe Michel Stanovici! I-am citit cartea în 3 ore. Nu băut. Nu mâncat. Nu… altele. Pariez pe ce vreţi voi că «Trei vorbe, cinci minciuni» va fi cea mai citită carte a anului. Da, mai citită decât a mea. V-am spus că sunt gelos. Bonus: Tot ce povesteşte e real!”. Textul e însoţit de o fotografie, aşa că afli cum arată Michel Stanovici: e un bărbat tânăr şi fermecător. Cum să nu fii incitat şi să deschizi cartea? Mai ales după ce mai citeşti o mărturisire de pe coperta a patra: „Scrisul mă readucea la viaţă, ca prin farmec, ca şi cum trupul şi sufletul meu nu făcuseră altceva decât să aştepte momentul când aveau, în fine, să se cureţe de toată murdăria invizibilă cu ochiul liber, dar care se adunase în adâncul fiinţei mele”.

 

Romanul – sau să-i zicem mai degrabă povestea – este al unui bărbat (Raphaël) în toată puterea vârstei şi a succesului material, divorţat şi cu doi copii mărişori, ceea ce presupune oarecare experienţă, care se lasă păcălit cu bună ştiinţă de o femeie minunată, fără să se intereseze de trecutul ei – ce se relevă a fi fost unul extrem de fierbinte.

 

Mai precis, după o aştepare, cu răbdare, de trei săptămâni, cei doi încep o relaţie, nu înainte de a pune la punct o seamă de principii de care să ţină cont: numai trădarea poate justifica transformarea iubirii în ură; dialogul este o condiţie sine qua non pentru ca un cuplu să dureze. Urmează o perioadă de aproape doi ani nu doar fericită, ci de-a dreptul feerică, cu un cer permanent albastru. Femeia, pe nume Anaïs, e frumoasă, iubitoare, senzuală, excitantă, inteligentă, simplă, dar elegantă, plină de grijă faţă de copiii bărbatului, câtuşi de puţin interesată în sens material; dar şi de o năucitoare gelozie; nu suportă să fie contrazisă, mai ales pe anumite teme. O femeie care făcuse în viaţă alegeri extravagante, despre care o prietenă spune că ar fi avut „un trecut de star fucker” şi ar fi „o persoană pervers narcisistă”. O femeie instabilă, care îşi părăseşte pe neaşteptate iubitul pentru un alt bărbat, după care răstălmăceşte tot ce fusese pozitiv mai înainte între ei doi. Încât Raphaël se întreabă dacă a fost vreodată sinceră în cei doi ani. „Numele care i se potriveşte: Anaïs Trei cuvinte Cinci Minciuni”, adaugă prietena.

 

Raphaël deschide ochii asupra noilor realităţi cu ajutorul fostului ei amant, al unei psihanaliste şi al generosului mecena care îi făcuse toate capriciile. După care se apucă de scris. Şi se vindecă (oare?) prin scris, povestind tot ce a trăit.

 

În mod cert se vor găsi nenumăraţi care vor socoti cartea o prostie. Şi mai mulţi vor fi cei care vor fi încântaţi. Şi până la urmă înclin să-i dau dreptate lui Radu F. Constantinescu, anume că la sfârşitul anului „Trei cuvinte, cinci minciuni” ar putea fi printre cele mai citite cărţi ale anului. Dacă nu cumva cea mai citită. Măcar e bine scrisă.

 

Michel Stanovici – „Trei cuvinte, cinci minciuni”. Editura Curtea veche. Traducere din franceză de Doina Jela. 157 pag.