O carte pe zi: „Praf în ochi”, de Caius Dobrescu

eria „Vlad Lupu” continuă cu volumul al doilea, după „Moarte în ţinutul secuilor”, apărut anul trecut (câte volume vor mai fi? Subiectul pare inepuizabil). Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Válvarez, prieteni sau măcar colegi de adolescenţă, vorbesc pe rând. Acum e rândul lui Tibi, ajuns chirurg, fost director de spital în Braşov. Toţi au făcut parte, în fostul regim, pe când erau adolescenţi, dintr-o formaţie umoristică numită Parazitul prietenos, pe când socoteau că umorul negru îi poate salva din cenuşiul societăţii sufocante. Au ajuns să se prezinte la cenaclul celebru al poetului revoluţiei naţional-comuniste, numit în roman Marele Alb sau Grasul, cenaclu botezat Torţa. Poetul îi ascultă, e încântat, dar nu-i promovează, pentru că mesajul lor e prea subversiv, nici măcar el n-ar putea învinge cenzura şi formaţiunea moare.

 

În lumea de după revoluţie („sau ce-o fi fost”), viaţa îi desparte, fiecare apucă pe un alt drum, unul emigrează, altul ajunge medic, altul se implică în politică. Vlad devine arheolog şi se încăpăţânează, cu toate că e avertizat să înceteze pentru că tulbură multe aranjamente ale lumii noi, să dezgroape schelete ale trecutului, în gropile comune în care comuniştii îşi aruncau adversarii asasinaţi („Morminte colective din anii 50. Îi împuşcau aiurea, sub pretext că sunt bandiţi, că sunt legionari. Amintiţi-vă numai de masacrarea ţăranilor care i-au alungat pe activiştii trimişi să-i cooperativizeze. Acolo a dat ordine directe Ceauşescu”). Dar nicio descoperire nu mişcă autorităţile – „N-am reuşit să urnim parchetele. Nu arată nici măcar ostilitate. Nepăsare, indiferenţă totală. Se fac că nu existăm”.) Motivul – „ăştia care sunt azi jupânii locului au numeroase schelete în dulap”. „Răul stă în indivizi cu nume şi prenume”.

 

O oarecare Corina se încăpăţânează şi ea să reconstituie istoria Parazitului prietenos. Întocmai ca în primul volum, romanul e o poveste spusă în faţa microfonului, de astă dată de Tibi. Dar Tibi vorbeşte mai multe decât despre istoria fostei formaţii. Se conturează povestea a trei accidente – unul în care este implicat Vlad Lupu (maşina lui iese de pe şosea, explodează, bărbatul ajunge în comă la spital, unde cineva, nu ştim încă cine, se străduie să-l elimine cu totul, fără să reuşească). Într-un al doilea accident de maşină e implicat chiar povestitorul, chirurgul Tibi Gonţea, care scapă şi el cu viaţă, dar îşi pierde funcţia de director. Un al treilea accident pare să se fi petrecut mai demult, cu cea care cercetează istoria Parazitului prietenos, Corina, dar despre el aflăm mai puţine, nu aparţine poveştii principale.

 

Apar în roman îmbogăţiţi peste noapte, politicieni noi dornici să recurgă la orice să nu-şi piardă privilegiile, asasini plătiţi, mai ales indivizi care fac şi desfac şi îi au pe toţi la mână, transpartinic „mătură tot spectrul, oricum, partidele astea sunt făcute pe genunchi, total varză. (…) Dar nu putem dovedi nimic”. Mai aflăm şi că, în fostul regim, toţi membrii formaţiunii au fost pe rând chemaţi la interogatorii şi majoritatea pare să fie cedat şi să-şi fi turnat colegii.

 

Personajelor nu le lipseşte orientarea în răspăr, pe care se înţelege că o aveau în adolescenţă, se revendică de la o matcă comună, fiecare vrea să fie un fel detectiv, vor să ne convingă de faptul că trecutul nu trece niciodată.

 

Un roman sincopat, în care faptele se dezvăluie anevoie, cu multe ramificaţii voit neexplicate şi din care întrevezi greu o continuare. Personajele au un cod al vorbirii. Caius Dobrescu iubeşte să se joace cu cuvintele – exemplele ar fi numeroase, ne limităm la cel mai evident, legat de numele aberante de medicamente: cretidinină, nimicnicină, cocosmid, fleoşcosan, brontozaurin, fengshuin, vaxomox, nefertitină, tutankhamid.

 

Caius Dobrescu – „Praf în ochi”. Crime Scene Press. 198 pag.