O carte pe zi: „Detonarea”, de Dan Stanca. E povestea a patru generaţii ale unei familii

Cu vreo zece, doisprezece ani în urmă, criticul literar Alex Ştefănescu îi făcea un portret minunat: „Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără ţară, fiindcă ţara (aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat şi a devenit de nerecunoscut. Deşi îşi câştigă existenţa ca ziarist (la România liberă), trece prin lume absent, insensibil la realitatea imediată. Cu părul cărunt şi rebel, cu faţa îngustă, cu ochii de un negru scânteietor, pare propovăduitorul unei religii exotice, rătăcit în babilonia de jeep-uri şi căruţe, fast-food-uri şi blocuri muncitoreşti din Bucureşti. Acest personaj, care se îmbracă modest şi nu-şi dă importanţă în niciun fel, care vorbeşte puţin şi fără tragere de inimă chiar şi cu apropiaţii săi, care nu-şi face apariţia la recepţii decât rareori şi atunci numai pentru a-şi îndeplini o obligaţie profesională, se numără printre cei mai valoroşi prozatori afirmaţi după 1989. Cei mai valoroşi prozatori apăruţi după 1989 sunt, ca să nu rămânem evazivi, Mircea Cărtărescu şi Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzaţie cu romanul «Orbitor». Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut şi el să facă senzaţie – dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atenţie – cu numeroasele sale romane publicate în avalanşă”.

Romanul apărut în acest an se deosebeşte, în mare măsură, până la un punct, de precedentele, pentru că e mult mai ancorat în realitatea românească aşa cum o ştim. Şi, cu deosebire, construcţia şi stilul diferă de precedentele romane, stufoase şi cu enorme digresiuni eseistice. E povestea a patru generaţii ale unei familii – începe în 1918 şi sfârşeşte în zilele noastre – şi a unui timp în care ţara s-a transformat radical. Străbunicul, bunicul, tatăl şi fiica construiesc pe rând nu doar destinul tragic al unei familii, ci şi o parte din destinul tragic al ţării. „Am încercat – spune autorul – să evit tentaţia unei fresce minuţioase şi chiar plictisitoare şi să pun în prim-plan esenţele, subscriind la ceea ce spunea Cioran, că vom ajunge într-o vreme când nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni. Romanul acesta este aşadar o contopire a rugăciunii cu telegrama…”.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Un tânăr dintr-un sat din sudul ţării (dar putea fi de oriunde) ajunge la facultate, coleg cu viitori mari oameni ai naţiei, e influenţat de ei, între aceştia Nichifor Crainic, ajunge profesor de ţară, îşi schimbă numele, cade sub mrejele mişcării extremiste de dreapta, va avea de suferit după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fiul său Emilian aderă la comunism, îl are ca mentor, între alţii, pe Silviu Brucan, şi îşi ratează şi el destinul. Fiul acestuia, Alexandru, fuge din ţară şi ajunge să lucreze pentru postul de radio Europa liberă şi mentor îi este Noel Bernard. Iar fiica lui, Andreea Bianu Meinhof (mama îi era nepoată celebrei extremiste şi teroriste Ulrike Meinhof), născută după 1990, cade sub influenţa unui propovăduitor islamist, care îi predă „lecţia aspră a dezinvidualizării”, şi aruncă în aer un mall din Bucureşti, în timpul exploziei murind împreună cu tatăl ei, întâmplător ajuns acolo, scrie Mediafax.

Dar dincolo de trama ca atare, sunt extraordinare, pe de o parte, părţile în care reiese cum e subjugată o ţară, iar, pe de altă parte, portretele unor personaje, mai ales ale unora care chiar au trăit până de curând – Silviu Brucan, cel cade mereu în picioare, indiferent de regim, şi Noel Bernard, chiar şi celebrul Nae de la Europa liberă (N. C. Munteanu?). Peste toate, transformarea ţării e ilustrată spre final într-un paragraf sugestiv: „Cartierul muncitoresc de odinioară era acum cu totul schimbat, iar blazonul său de fief al clasei muncitoare, pierit era pe veci. Nu mai vedeai tipul clasic de proletar, cu acea uitătură de şoim prin care-şi exprima încrederea nestrămutată în partid şi în viitor, nici pe muncitorul de mai târziu, ponosit şi cu privirea cenuşie, unde se depozita drojdia idealurilor înşelate, nici chiar pe întreprinzătorul de la începutul anilor 90, căruia îi intrase ca un cui în cap sloganul «time is money» şi voia să scoată bani din piatră seacă. Cartierul avea noi locatari care-şi cumpărarseră teren şi-şi construiseră imobile cochete, ca o ironie a sorţii, taman pe locul unde altădată fuseseră fabrici. (…) Dispăruseră până şi şomerii care, ca nişte dulăi, ieşeau la drumul mare pentru a înhăţa ce se nimereşte”.

În cele din urmă, Dan Stanca revine, totuşi, la temele sale favorite, pentru că, se ştie, e un „promotor aproape singular al radicalismului spiritualist şi metafizic într-o literatură aflată sub zodia relativismului, el este în acelaşi timp un reprezentant de frunte al celei mai importante tendinţe din proza noastră postdecembristă: realismul vizionar şi apocaliptic”. (Paul Cernat). Fiica Andreea Bianu Meihof învaţă, e convinsă că „lumea trebuie anihilată, creaţia asta care nu se mai isprăveşte trebuie adusă în punctul zero, ca un şarpe care-şi muşcă coada, să vadă toţi că nu sunt nimic, fiindcă unul ca mine vine în faţa lor şi poate să-i şteargă ca pe nişte gângănii neînsemnate. Dar nimicul îi şi poate transfigura”.

Dan Stanca – „Detonarea”. Editura Polirom. 251 pag.