„România mea comunistă”, de Catherine Durandin. „Am făcut cunoştinţă cu România lui Ceauşescu în 1967”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Catherine Durandin a studiat la Paris, la Facultatea de Litere, cu specializare în istorie. În 1967 a fost cu o bursă în România. Până astăzi, a revenit de nenumărate ori, îndeosebi după 1990 şi a publicat numeroase cărţi despre România: „Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist”, „Istoria românilor”, „Bucureşti. Amintiri şi plimbări”, „România post 1989”. („M-a interesat starea de spirit românească, de aceea am scris toate aceste cărţi”). A primit Ordinul de Cavaler de onoare în 2006 şi este expert analist în Ministerul Apărării din Franţa, potrivit Mediafax.

Cartea de faţă este cea mai recentă despre ţara noastră, a apărut la noi la începutul verii.

„Am făcut cunoştinţă cu România lui Ceauşescu în 1967 – îşi începe autoarea confesiunea – , iar ea continuă să mă obsedeze. Am traversat > la Bucureşti, ca studentă, am observat cum se aluneca spre închiderea cu premeditare a ţării în anii şaptezeci, m-am azvârlit în cruciada pentru drepturile omului încă din 1977 şi am crezut în cauza aceasta până la căderea regimului, în 1989. Tulburările, incertitudinile şi luptele anilor 1990 le-am urmărit ca analist din partea Ministerului Apărării, am fost fascinată de schimbarea la faţă a unor români cuprinşi de elanul integrării în NATO şi în Uniunea Europeană, dezolattă, dezamăgită de rătăcirea fără obiect a anilor 2000 şi, asemenea prietenilor mei români, am intrat fără nicio bucurie, totuşi, am intrat în era scepticismului, ştiind astăzi că fericirea nu mai trece prin politic. Constatând că în România, ca şi în alte părţi, democraţia bate în retragere. Cât despre idealul rupturilor şi speranţa reclădirilor revoluţionare, acestea s-au uzat, apoi s-au năruit odată cu blocul sovietic în 1991 şi pare handicapat”.

E o istorie subiectivă a unui istoric care a studiat atent comunismul şi postcomunismul din România.

Într-un interviu acordat traducătoarei, după apariţiei cărţii, Catherine Durandin spunea: „Problema postcomunismului este foarte dificilă. În anii 1990 o simplicitate caricaturală s-a impus. Împotriva ideologiei comuniste şi a practicii ei sovietice şi naţionale, s-a impus democraţia şi economia de piaţă. O nouă limbă de lemn reducţionistă. Pe de altă parte, cum să interpretezi o fază de deconstrucţie/refondare, din moment ce pretutindeni în Europa Centrală şi de Est (cu excepţia fostei Republici Democrate Germane) elitele conducătoare şi moştenitorii acestora, au rămas la conducere. A se vedea în România, succesiunea Iliescu, Năstase, Ponta, de exemplu. Cum să analizezi adeziunea foştilor privilegiaţi ai sistemului comunist la noile moduri de gândire, la noile practici economice şi sociale? Eu nu am o grilă fixă de interpretare, sunt istorică şi eu interoghez epocile care trec: noile obiective ale ex-comuniştilor, mutaţiile – prin călătoriile, contactele, formaţia descendenţilor lor – felul în care ei regăsesc elemente de credinţă şi de limbaj dintre cele două războaie. Ceea ce mă surprinde azi în cazul grupurilor sociale ale căror familii au trăit militantismul, riscul, energia, este pragmatismul lor oportunist şi lipsit de imaginaţie. Lumina nu vine de la fostele cercuri conducătoare din Est… În ciuda a ceea ce Gorbaciov şi gorbacioviştii au vrut să crezut”.

Catherine Durandin a scris o carte în care vrea să sesizeze „cauzele dezamăgirii prezente, alcătuite din cinism dominant sau din deriziune”. Neapărat de citit.

Catherine Durandin – „România mea comunistă”. Editura Vremea, colecţia Fapte, idei, documente. Traducere din limba franceă de Doina Jela. 210 pag.