Home » Cultură » O carte pe zi: „Trimisul special”, de George Arion

O carte pe zi: „Trimisul special”, de George Arion

Descopera

Publicat: 11.02.2019

George Arion imaginează un personaj care ar putea fi iubit în timp, dacă îl va menţine în viitoarele sale cărţi, asemenea lui Andrei Mladin.

Iaşii anului 1887 sunt terorizaţi de un criminal în serie care omoară numai prostituate, sugrumându-le, după care le prelevează, chirurgical, cu bisturiul, asemenea unui medic foarte priceput, diverse organe – splină, pancreas, rinichi, ficat. E un individ cu totul special. „Are o personalitate accentuată, dar nu se zbate să-i fie recunoscută. Nu-l interesează gloria. De obicei, ucigaşii în serie sunt provocatori, sfidează anchetatorii, lasă probe pentru a intra în competiţie cu poliţiştii şi a le dovedi că nu pot fi prinşi”. „Individul are o problemă cu sine însuşi şi n-o poate rezolva decât ucigând.”

Citeşte şi Povestea lui Deinotherium, prezentată, duminică, de Muzeul Antipa din Capitală

Citeşte şi "Materia care ne desparte", un volum de poeme semnat de Ion Mircea

Pentru a-l prinde, este trimis de la Bucureşti un agent special şcolit la Saint-Cyr, în Franţa, Sebastian Dron, un tânăr care se enervează uşor, are comportamentul unui dandy, îi place absintul, fumează şi cucereşte cu uşurinţă femeile. Fireşte, este un anchetator tenace şi inteligent. Dar care e deturnat curând de la principala căutare şi implicat în multe alte afaceri mărunte într-un oraş în domnesc minciuna, corupţia, conflictele de interese, trădarea, calomnia, delăsarea. Sebastian Dron trebuia să ajungă incognito, dar nici nu descălecase bine în oraş şi toată lumea ştia de misiunea lui, aştepta să-l vadă, să-l pipăie, să-l invite la masă, să-i ia interviuri – şi chiar şi criminalul e la curent cu sosirea lui Dron şi-i urmăreşte din umbră mişcările.

George Arion imaginează un personaj care ar putea fi iubit în timp, dacă îl va menţine în viitoarele sale cărţi, asemenea lui Andrei Mladin. Pentru că e viu, simpatic, în ciuda defectelor (poate tocmai mulţumită lor!), e firescul inteligent. „Buchisise cărţi de criminalistică, participase la cursurile unor profesori care ştiau totul despre crimele şi criminalii din toate secolele, învăţase să tragă cu pistolul şi cu puşca, ore în şir exersase cum să folosească pumnalul şi sabia, fusese supus la interogatorii barbare, ca să ştie cum să-l păcălească pe cel mai abil anchetator dornic să-I smulgă secretele, cunoscuse tot ce se putea cunoaşte despre tehnicile de supravieţuire, învăţase scrierea cifrată şi cum să spargă coduri. Ca pregătirea să-i fie cât mai temeinică, studiase filosofie, literatură, artă, astfel încât să fie capabil să poarte o discuţie elevată în cel mai rafinat salon, unde s-ar fi putut refugia un individ pe care-l urmărea. I se aduseseră din ţară cărţi, reviste şi ziare, ca să nu se rupă total de meleagurile unde văzuse lumina zilei”.

În jurul lui Sebastian Dron roiesc o mulţime de personaje, bine conturate în ciuda rolului lor episodic. Întâmplările care parazitează căutarea criminalului presupun noi piste de căutare, cele mai multe abandonate repede, ca şi cum autorul ar fi uitat povestea pe care ne-o propusese. Dar toate la un loc dau imaginea excelentă de ţesătură uriaşă, de viespar, de colcăială a vieţii. Nu lipseşte umorul: există un personaj, Gore Poenaru, amintit în mai multe rânduri, care nu face altceva decât să profereze neadevăruri despre erou – cum că ar fi spus despre cutare că e carierist, sau incult, sau afemeiat sau urâtă etc – dar nu-l vedem niciodată în carne şi oase, rămâne în planul secund, o umbră.

Urbea însăşi e descrisă admirabil: „Se blestemă că venise într-un oraş pe care nu-l înţelegea şi care-l obosea, unde toate se petreceau anapoda – şapte dealuri cu străzi care porneau când te aşteptai mai puţin şi se afundau când ţi-era lumea mai dragă, fără nume şi numere, grădini care ascundeau case luxoase sau nişte magherniţe, prefecţi de poliţie care puneau beţe în roate propriilor anchete, muscali care nu erau muscali, doamne din lumea bună care cădeau la aşternut cu bărbaţi abia cunoscuţi, ucigaşi care se pricepeau la chirurgie, nebuni scăpaţi din ospiciu, călugări cerşetori apărători ai asasinilor… Urbea asta în care toate erau cu sus-n jos se căpătuise şi cu un trimis special, o hahaleră cu ifose de mare criminalist, un alt travestit printre atâţia alţi travestiţi. Iaşii în carnaval? Ba bine că nu! Nimeni nu era ceea ce pretindea că este, fiecare încerca să-l păcălească pe celălalt, minciuna era la ea acasă… Fals, fals, fals… Totul era fals”.

George Arion – „Trimisul special”. Crime Scene Press. 389 pag.