S-a refacut bătălia celor Trei Împăraţi!

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Ce-i drept, de partea franceză nu au luptat români în acea
bătălie; ei puteau fi, mai probabil, la oponenţi, căci regimentele
grănicereşti din Transilvania făceau parte din armatele crăieşti
austriece. Dar cine mai ţine seama de acest amănunt, de vreme ce
între infanteriştii, artileriştii şi cavaleriştii adunaţi sub
acvilele lui Napoleon – poreclite „cuci” de către şugubeţii soldaţi
– erau reprezentanţii mai multor naţiuni central-europene şi destul
de puţini francezi get-beget?

Am părăst un Bucureşti înmuiat în hidrogen lichid, ferindu-ne a
ne rupe picioarele pe caldarâmul alunecos, căci altfel nu am mai fi
participat la campanie, şi am înaintat spre o zonă unde iarna era
deja instalată. Am trecut pe lângă Brno (fostul Brün) şi am ajuns,
pe întuneric (deşi era doar ora 17.00), la Křenovice, unde se afla
cantonată armata franceză.

Am coborât din maşină, ne-am scos ceasurile de la încheietura
mâinii şi ne-am rupt total de realităţile lui 2010, scufundându-ne
în istorie, în atmosfera anului 1805. Nici nu era greu, pentru că
toţi aceia pe care-i întâlneam în curtea şi pe culoarele clădirii
unde ni se stabilise cvartirul erau uniformaţi şi înarmaţi ca în
vremurile acelea de demult.

Chiar şi fizionomiile fuseseră schimbate: unii purtau peruci,
alţii îşi împletiseră părul lung în codiţe sau îşi răsuciseră
mustăţi impozante; unii, care nu aveau în mod obişnuit mustăţi, îşi
lipiseră unele din recuzita de teatru. Ne-am grăbit să ne asimilăm
în acest grup colorat, aşa că am descărcat lucrurile şi ne-am
întins păturile şi sacii de dormit pe podeaua unei săli de
spectacol, despărţită printr-un panou din placaj de sala de mese a
unei cârciumi populare, din care se auzeau voci dogite şi clinchete
de pahare. Dar nu am luat seama la aceasta pentru că trebuia să ne
echipăm repede, căci, nu departe de acolo, se desfăşura deja o
luptă şi se auzeau bubuituri de tun. Necunoscând topografia
locului, ne-am orientat după detunături şi am luat-o pe nişte
străduţe înzăpezite. Dar, până să depistăm locul, zgomotul luptei
s-a stins şi liniştea s-a reinstaurat în acel orăşel paşnic şi
troienit.

Necăjiţi că am pierdut prima confruntare ne-am întors la „han” –
acesta este un termen mai potrivit pentru locanta ce avea să ne fie
bucătărie, adăpătoare şi adăpost pentru următoarele două zile. În
curte, în jurul unui foc straşnic, erau adunaţi soldaţi de diverse
arme şi din diverse unităţi, inclusiv de la „inamic”, ce-şi
încălzeau mâinile şi se întreţineau, prieteneşte, ţinând câte o
stacană din care sorbeau, adesea, cu poftă: ruşi cu uniforme verzi,
cazaci încăciulaţi, austrieci în alb sau brun şi mulţi „francezi”
(interpretaţi de cehi!), în ţinutele lor albastre, cu gulere şi
manşete roşii. La foc, într-un ceaun voluminos, era fiert vin roşu
cu mirodenii, din care convivii se serveau cu un polonic. La un alt
foc, înteţit de un bucătar ce-şi încinsese un şorţ pătat peste
uniforma cam la fel de pătată, se perpelea un purcel înfipt într-o
enormă frigare. Bucătarul îl stropea, din când în când, cu bere.
Aspect şi miros erau foarte apetisante, mai ales pentru nişte
soldaţi ai acelor ani, constant flămânzi. Pe la orele 21.00 s-a
considerat că friptura era gata şi am fost chemaţi să ne primim
porţia. Ne-am aşezat, disciplinaţi, la coadă, fiecare cu blidul său
de lemn ori de lut – iar pentru cei nepregătiţi cu ustensile de
masă, erau oferite cartoane de ospătărie – în care ne-au fost puse
bucăţile de carne fragedă, alături de care o cantinieră dolofană şi
rubicondă ne trântea o lingură de hrean ras ori de muştar, după
gust. Pâinea neagră era, la discreţie, într-un coş. Mulţi mâncau
de-a-n picioarelea, afară, în frig şi sub ninsoare. Nu mai puteai
şti, după masă, cine fumează şi cine nu, pentru că la toţi le
ieşeau aburi din gură. Noi, cei patru valahi, ne-am dus în han cu
blidele pline, spre a fi mai în largul nostru şi a sta jos. Ne
fuseseră repartizate nişte bonuri pentru care primeam un pahar de
bere gratis (următoarele trebuiau plătite. Militarii se
amestecaseră cu localnicii paşnici şi civili. Peste tot erau figuri
prietenoase, zâmbitoare, dornice de comunicare dar… în
imposibilitate de a comunica din cauza barierelor de limbă – cu
foarte puţine excepţii, camarazii noştri cehi nu cunosc o limbă de
circulaţie internaţională, fapt ce face dificilă orice încercare de
a dialoga altfel decât prin mimică. Plină de solicitudine, vioaie
şi totdeauna bine dispusă, vivandiera Eva Foberova, strânsă într-o
uniformă cu plastron alb şi având pe cap o pălărie cu pene, ne
slujea de traducător şi de intermediar în relaţiile cu superiorii
sau camarazii.

După terminarea cinei am ieşit iar afară şi ne-am strâns în jurul
focului, să ne revedem prietenii sau să ne facem alţii. Când te
întâlnesc te salută cu expresia, plină de jovialitate, „Ahoe!” –
care, nouă, românilor ne aminteşte de marele poet şi băutor Tudor
George-Ahoe, figură pitorească a boemei literare din trista „epocă
de aur”, pe care îl puteai vedea, prin anii 70-80, la Casa
Scriitorilor şi pe culoarele Fondului Literar. Camaradul Otakar
Hudec, în ţinuta sa ponosită de fusilier (puşcaş), cu bicornul cam
deformat de ploile şi viscolele multor campanii, a venit surâzător
spre noi, să ne ureze bun sosit şi am comunicat prin intermediul
unui amestec original de frangleză şi semne.

Peste vreo oră a fost servită o a doua cină, constând dintr-un
delicios gulaş de vacă. Vinul fiert era pe sfârşite: mai rămăseseră
câteva polonice pe fundul ceaunului. Doi aprigi cazaci în caftane
albastre, încinşi peste ele cu nişte centuri de care atârnau sabia,
kindjalul (pumnalul) şi nagaica (biciul), dădeau târcoale
recipientului şi priveau, îngrijoraţi, puţinătatea conţinutului.
Unul dintre ei, bărbos şi curajos, a pus mâna pe ceaun şi, fără
nici o sforţare, l-a dus la buze şi a sorbit cu nesaţ tot ce mai
rămăsese. S-a şters, râzând, cu mâneca la gură şi a plecat.

Citeste mai multe despre Cei patru care au luptat la Austerlitz in
Ziarul de Duminica