Lumina Sfântă de la Ierusalim – minune sau înşelătorie?

În cadrul ceremoniei, Patriarhul grec al Ierusalimului înconjoară Sfântul Mormânt alături de un sobor de ierarhi şi de preoţi. După procesiune, Patriarhul intră cu 33 de lumânări în Sfântul Mormânt, unde se crede că Lumina Sfântă coboară şi le aprinde. După acest eveniment, Patriarhul iese din mormânt şi împarte Lumina credincioşilor prezenţi în biserică.

MESAJE DE PAŞTE . Felicitări, urări şi sms-uri frumoase de Paşte pentru familie, prieteni, cei dragi, colegi sau cunoştinţe

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Evenimentul este considerat de către adepţii creştinismului ca fiind cel mai vechi miracol atestat anual. Deşi a fost descrisă în mai multe scrieri începând cu secolul 4 e.n., minunea a început să fie documentată sistematic începând cu 1106, când a fost menţionată în scrierile călugărului rus Daniel.

Controverse de-a lungul istoriei

Încă de pe vremea când Ierusalimul se afla sub conducerea musulmanilor a existat o doză serioasă de scepticism asupra acestui fenomen, însă acesta era tolerat pentru că pelerinii ce călătoreau special pentru a fi martori la moment aduceau venituri consistente. Când Ierusalimul a fost cucerit de cruciaţi, aceştia au izgonit preoţimea ortodoxă şi au descoperit că miracolul a încetat să se mai producă. Absenţa pelerinilor şi a taxelor plătite de aceştia l-au convins pe regele Baudouin să le permită preoţilor ortodocşi să revină în Biserica Sfântului Mormânt, însă întâmplarea a amplificat scepticismul.

Fenomenul este descris de celebrul istoric Edward Gibbon în opera sa de căpătâi, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, în volumul IV, publicat în 1788: „Musulmanii zâmbeau cu condescenţă la menţiunea flacării miraculoase ce se aprindea în ajunul Paştelui. Această fraudă pioasă, concepută în secolul al IX-lea, era apreciată de cruciaţii latini şi este repetată anual de către preoţimea sectelor greceşti, armene şi copte, impunând-o asupra spectatorilor creduli pentru beneficiul propriu şi pentru cel al tiranilor ce îi conduc. Cu timpul, toleranţa asupra acestui fenomen a fost sporită şi de interes, veniturile prinţului şi ale emirului crescând în fiecare an datorită miilor de străini ce veneau să observe fenomenul”.

O altă sursă istorică la care apelează scepticii este arhimandritul rus Porfirie, ce a fost trimis în secolul al XVII-lea la Ierusalim de către Biserica Ortodoxă Rusă pentru a fonda misiunea rusească. În jurnalul pe care l-a ţinut, acesta menţionează că preoţimea din Ierusalim ştia că «miracolul» este de fapt o fraudă. „Un ierodiacon care a intrat în altarul Mormântului atunci când, după cum crede toată lumea, focul sfânt coboară, a văzut oripilat că focul este aprins de la o simplă lampă de icoană care nu se stinge niciodată, şi astfel focul sfânt nu este o minune. El însuşi mi-a spus despre asta azi„, a scris Porfirie în jurnalele ce au fost publicate între 1894-1901.

Victoria Clark, corespondenta pentru România a publicaţiei britanice The Observer în anii ’90, a scris o carte dedicată miracolului de la Ierusalim, intitulată Holy Fire: The Battle for Christ’s Tomb. Jurnalista relatează că în secolul al XIX-lea, clerul ortodox din Ierusalim a dorit să prezinte publicului larg miracolul ca fiind mai degrabă simbolic, însă pierderile financiare şi spirituale au fost considerate prea mari, aşa că ideea a fost abandonată. Nici incidentul grav din 1834, când sute de pelerini au murit călcaţi în picioare de mulţimea strânsă lângă micuţa biserică, nu a schimbat hotărârea clerului.

În 2001, un făclier armean care a luat de multe ori parte la ceremonia de la Ierusalim a dezvăluit pentru The Telegraph secretul Luminii Sfinte. „Nu este niciun miracol. Preoţii greci aduc o lampă – ce a fost folosită în acest scop de 1500 de ani – pentru a aprinde Lumina Sfântă. Pentru pelerinii credincioşi, ce vin din ţări îndepărtate, este un foc din rai, un adevărat miracol. Dar nu şi pentru noi„, a mărturisit el.

Ipoteza unei lămpi cu o vechime de 1500 de ani nu pare a fi prea credibilă. Cea mai plauzibilă explicaţie a fost oferită acum câţiva ani de un specialist grec, care a studiat fenomenul timp de mai mulţi ani.

Fosforul, cheia Luminii Sfinte?

Pentru că Patriarhul nu poate pătrunde cu surse de foc în biserică, fiind controlat de autorităţile israeliene, scepticii au explicat că secretul Luminii Sfinte este ascuns în lumânările pe care acesta le ia cu el în Biserică. Dacă acestea sunt impregnate cu fosfor alb, nu este nevoie de o sursă de foc pentru a le aprinde, deoarece fosforul, în contact cu aerul umed, tinde să ia foc spontan.

Un istoric grec, Michael Kalopoulos, a făcut o demonstraţie în direct la o televiziune din Grecia, arătând cum lumânările folosite de Patriarh se pot aprinde fără a avea nevoie de o sursă de foc.

În imaginile video de mai jos se poate observa cum cercetătorul grec înmoaie vârful lumânărilor în fosfor, iar acestea se aprind apoi de la sine:

Pentru a amâna aprinderea flăcărilor, lumânările pot fi apoi înmuiate într-un solvent organic, fosforul urmând să ia contact cu aerul abia după ce acesta se evaporă.

Calităţile fosforului erau cunoscute încă din antichitate, spune Kalopoulos, fiind folosit de magicienii din Caldeea în secolul V î.e.n. De asemenea, Strabon descrie folosirea sa de către babilonieni în Geographica, lucrare publicată în anul 23 e.n.

Lumina Sfântă în viitorul apropiat

Chiar dacă a rezistat timp secole, în ciuda scepticilor care au acuzat fenomenul de fraudă, Lumina Sfântă ar putea fi afectată de o constrângere practică: necesitatea asigurării ieşirilor de incendiu.

Autorităţile israeliene sunt îngrijorate de faptul că Biserica Sfântului Mormânt are doar o singură intrare, nerespectând astfel regulile de siguranţă ce impun prezenţa unei ieşiri de urgenţă care să poată fi folosită în cazul unui incendiu.

În timpul procesiunilor de Paşte peste 10.000 de credincioşi se înghesuiesc în biserică, alte câteva mii aflându-se în exteriorul clădirii. Autorităţile israeliene se tem că un foc sau o îmbulzeală necontrolată în timpul ceremoniilor de Paşte ar putea duce la o adevărată tragedie. Temerile sunt susţinute de precedentul din 1834, când sute de persoane au murit călcate în picioare şi sufocate atunci când mulţimea s-a speriat şi a încercat să iasă din biserică.

Principala problemă este că Biserica este precis împărţită între ortodocşii greci, romano-catolici şi armeni, alte culte (precum cele ale etiopienilor, copţilor şi asirienilor) având de asemenea drepturi. Fiecare centimetru al clădirii este repartizat uneia din cele 6 Biserici conform unei înţelegeri ce datează de 155 de ani. Construcţia unei ieşiri de incendiu s-ar face doar pe teritoriul aparţinând unuia dintre aceste culte, însă niciuna nu este dispusă să cedeze.

De asemenea, autorităţile israeliene nu pot impune construirea ieşirii de incendiu, pentru că suveranitatea Israelului în Oraşul Sfânt nu este recunoscută la nivel internaţional, iar fiecare dintre 6 Biserici are susţinerea unui guvern, cel puţin.

Patriarhul Ierusalimului a avertizat autorităţile israeliene că este extrem de dificil să intervii în echilibrul agreat de cele 6 culte: „Biserica este precum o casă în ruine – dacă scoţi o piatră, rişti să se prăbuşească cu totul”. Astfel, problema nu pare a avea o soluţie pe termen scurt, accentuându-se riscul ca, în viitor, un miracol să se transforme într-o tragedie.