Învingători pe limba lor: bretonii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cine sunt, şi mai ales
de unde vin bretonii?

Din punct de vedere strict etnico-geografic, bretonii sunt
locuitorii provinciei Bretagne de astăzi, din Franţa.

În plină civilizaţie franceză, aceşti oameni sunt nimeni
alţii decât urmaşii direcţi ai celţilor vorbitori de bretonă care
au venit în Franţa din Britania în două valuri de migraţie
succesive, desfăşurate în secolele 4 şi 6. Din acele momente, fosta
peninsulă Armorica s-a numit Bretagne, în amintirea celţilor
refugiaţi pe aceste meleaguri pentru a scăpa de furia necruţătoare
a triburilor germanice ale saxonilor, anglilor şi
iuţilor.

Limba lor, bretona, este strâns înrudită fonetic cu corneza (sau
limba comitatului Cornish), urmată de galeza din Ţara Galilor. Pe
baza ultimelor recensământuri ale populaţiei efectuate de statul
francez, se presupune că astăzi mai trăiesc un număr de aproape 4
milioane şi jumătate de bretoni.

În Evul Mediu timpuriu, Bretagne era divizată în trei regate:
Domnonia, Kernev şi Bro Waroc’h, încorporate mai târziu în Ducatul
Breton. Bretonii s-au dovedit mai apoi a fi cel mai dominant grup
etnic din cadrul forţelor militare non-normande care au participat
la invazia normandă a Angliei. Drept răsplată pentru serviciile
militare de excepţie, o serie de clanuri şi familii bretone au
primit cele mai înalte ranguri în noua societate ctitorită de
William Cuceritorul. Marile căpetenii războinice bretone şi-au
căsătorit urmaşii cu prinţi şi prinţese de sorginte normandă pentru
a pecetlui astfel noua alianţă victorioasă.

Celebrul clan scoţian Steward, precum şi Casa Regală de Stuart,
sunt de origine bretonă.

O serie de personalităţi din trecutul Franţei au fost de
asemenea de origine pur bretonă, amintindu-i aici pe Francois Rene
de Chateubriand, Jaques Cartier, Anne de Bretagne şi fără îndoială
cel mai celebru breton al tuturor timpurilor, unicul Jules
Verne.

Printre persoanele cu origini bretone, care şi-au
dobândit celebritate în zilele noastre, s-au remarcat cântăreaţa
Celine Dion, scriitorul Jack Kerouac şi dictatorul Augusto
Pinochet.

Astăzi, bretonii sunt în marea lor majoritate romano-catolici,
fiind celebri pentru pelerinajele lor religioase desfăşurate într-o
notă aparte de originalitate, precum şi pentru cultul deosebit pe
care îl au pentru cei 7 sfinţi fondatori, sfinţii Pol Aurelian,
Tudual, Breiuc, Malo, Samson din Dol, Patern din Vannes şi Sfantul
Corentin din Kemper.

Foarte interesantă este şi sărbătoarea Patron, dedicată
ospătării celor săraci.

Pelerinajul Tro Breizh, cel mai important de acest fel din lumea
lor aparte, constă în vizitarea mormintelor celor 7 sfinţi
fondatori ai creştinismului pentru celţii bretoni.

Aşa cum stă bine unei străvechi culturi europene pre-creştine,
mitologia bretonă abundă şi în prezent prin numeroase obiceiuri şi
tradiţii păgânec are au supraviţuit trecerii timpului. O figură
aparte din panteonul breton este temultul Ankou – Secerătorul
Morţii, a cărui figură a stat al baza reprezentării clasice a
Morţii, sub forma sumbrului schelet înveşmântat în linţoliul negru
şi înarmat cu necruţătoarea-i coasă…

Muzica tradiţională bretonă este caracterizată de o serie de
insumente muzicale specifice care includ Bombarde, similar oboiului
de la noi şi Biniou Kozh- cimpoiul breton.

Dansurile populare sunt şi ele deosebite, aici remarcându-se
dinamicul dans Hanter Dro.

Limba
bretonilor

Deosebită totalmente de franceză, limba bretonă este probabil
cel mai important aspect al identităţii bretonilor. Bretona este un
limbaj celtic brythonic care face parte din grupul mai mare al
limbilor celtice insulare. Există 4 mari dialecte ale bretonei-
Gwenedeg, Kerneveg, Leoneg şi Tregerieg.

Refluxul limbii bretone a avut dintotdeauna rezonanţe politice,
deoarece nobilimea bretonă a fost cea care a dat tonul abandonării
limbii natale odată cu secolul 12, când conducătorii bretoni au
început să prefere latina şi franceza în detrimentul limbii
materne.

Limba tradiţională a rămas doar apanajul ţăranilor, fiind
treptat uitată în mediile urbane.

Dezvoltarea oraşelor Nantes şi Rennes, odată cu creşterea
comerţului a fost încă un factor care a contribuit la reducerea
numărului vorbitorilor de bretonă.

Regii francezi au introdus obligativitatea folosirii limbii
franceze în tribunale, precum şi în emiterea documentelor oficiale.
Revoluţionarii francezi sunt cei care într-o mare maăsură au salvat
bretona de la extincţia lingvistică. Dar marele apărător al
limbilor non-francofone s-a dovedit a fi Napoleon Bonaparte, care a
înfiinţat în anul 1805 Academia Celtică, primul for de învăţământ
superior care a studiat şi conservat în egală măsură limba şi
cultura bretonă.

Războiul francezei cu aşa-zisele limbi regionale a izbucnit însă
cu maximă intensitate odata cu cea de-a doua jumătate a secolului
19, mai ales sub regimul celei de treia Republici, regim care
considera limbile regionale ca fiind retrograde, înapoiate şi
factor de regres social al vorbitorilor. În multe şcoli din
Bretagne era afişat următorul avertisment:

„Este interzis să se mai vorbească în bretonă şi să se
scuipe pe jos”.

În aceste condiţii, bretona a reuşit să supravieţuiască numai
prin transmitere orală din generaţie în generaţie.

Între anii 1950-1970, nu mai existau copii care să cunoască doar
bretona, ei fiind bilingvi în bretonă şi franceză. Ultima
persoană care vorbea doar bretona a decedat în anul
2002.

La data de 17 decembrie 2004, Consiliul Regional din Bretagne a
recunoscut însă în mod oficial, cu unanimitate de voturi, limba
bretonă drept limbă oficială a provinciei, alături de franceză.
Autorităţile regionale luându-şi angajamentul de a finanţa formarea
unui numpr de 150 de profesori de bretonă în fiecare an.

Aventura sângeroasă a
radicalismului breton

Nebunia mişcărilor extreme de „eliberare” nu a ocolit din
nefericire nici frumoasa Peninsulă Bretagne. Armata de Eliberare
Bretonă sau Armee Revolutionnaire Bretton (ARB), cum o denumesc
francezii, a ieşit la iveală în anul 1971, în rol de braţ armat la
Frontului de Eliberare Breton, o formaţiune politică extremistă
care milita pentru eliberarea provinciei de sub jugul francez, şi
declararea unilaterală a statului secesionist breton.

După momentul istoric din anul 1789, Bretagne, alături de alte
regiuni din Franţa, şi-a pierdut autonomia relativă, în favoarea
unei singure naţiuni cu o singură limbă, Franţa, respectiv
franceza.

Nebunia militantă a început de fapt în anul 1963, când
minţile agitate din Frontul de eliberare Breton au ajuns la
concluzia că singura reţetă spre fericirea bretonului de rând era
ruperea cu orice preţ de Franţa, chiar cu preţul morţilor
nevinovaţi şi al atentatelor teroriste…

În următorii 30 de ani Armata de Eliberare Bretonă a lansat
peste 200 de atacuri armate asupra autorităţilor franceze. Actele
teroriste au apărut în principal sub forma încărcăturilor explozive
ampalsate lângă sedii guvernamentale, pieţe publice şi
administraţii financiare.

Exploziile, care au produs în general pagube materiale, au luat
şi o jertfă deloc mică de vieţi omenesti. Utima victimă a fost o
biată angajată la un restaurant McDonald’s, ucisă de o explozie pe
data de 19 aprilie 2000.

În anul 1982, şefii ARB au stabilit crearea unui grup de acţiune
denumit Emgann. Activiştii Emgann opereau public prin campanii şi
demonstraţii în care distribuie pliante şi literatură care
promovează cultura bretonă şi dorinţa de autodeterminare. Odată cu
anii 90, strategia grupul a suferit schimbări ideologice majore
dinspre mişarea separatistă iniţială, spre un grup dominat de
anti-americanism şi anti-globalizare.

Liderii ARB au decis ulterior unirea cu mişcări
militante similare precum Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi
Organizaţia Separatistă Bască (ETA).

Rezultatul acestei uniuni s-a văzut în luna septembrie a
anului 1999, când activişti ETA şi ARB, au reuşit să fure un camion
cu explozibili de tip Titadyne dintr-un depozit militar din
Bretagne. Explozibilul furat a fost folosit la atentatele care
aveau să însângereze mai apoi provincia franceză.

Răzbunarea francezilor a venit prin arestarea lui Christian
Georigeault, fostul secretar general din Emgann, care se află în
prezent în detenţie, ispăşind cei 11 ani primiţi pentru implicarea
sa în atentatul de la McDonalds. Tot în detenţie se află şi Gael
Golbin, fostul purtător de cuvânt al Emmgan.

Pentru Bretagne, obţinerea independenţei pe căi violente
pare a fi o metodă care îşi pierde tot mai mulţi
aderenţi.

Acordarea dreptului de folosire a limbi materne pentru etnicii
bretoni, renaşterea culturală, zecile de festivaluri în aer liber
dedicate muzicii, dansurilor şi gastronomiei bretone, precum şi
steagul breton care flutură alături de cel francez la intrarea în
clădirile administrative, au dus în mare măsură la detensionarea
situaţiei din rândul societăţii mixte din Bretagne.

Se pare că, cel putin în cazul bretonilor, protestele
paşnice şi supravieţuirea etnică prin expunerea şi celebrarea
propriei culturi, istorii şi limbi, au dus la împlinirea
dezideratelor ultimilor celţi din Europa Continentală.