De aceasta data, alegerea mea sunt eu insumi

Dar sa revenim la mine. Eu stateam cocotat pe un scaun inalt si ascultam cantarile. Asteptam, mai ales, sa ascult Spitalul de Nebuni, o piesa de-a lui Daniel Iancu. O stiam de mai bine de 25 de ani si n-o mai ascultasem tot de 25 de ani. Abia tarziu de tot si abia rugat, a cantat-o. Cum spuneam, aveam in preajma vechi prieteni care nu mai aratau cum aratasera cu un sfert de veac in urma, cum nici eu nu mai aratam asa cum aratasem pe atunci. Paradoxal, Spitalul de Nebuni ramasese neschimbat. Muzica, textul, mesajul piesei erau de o actualitate intacta. Atunci ce s-a intamplat cu mine, daca, de fapt, lucrurile au ramas la fel? Eu de ce naiba si in ce ma transform in vreme ce muzica aia ramane la fel? Acum eu cred ca nu mai vreau nimic/ Nu-mi pasa si nu sufar nici un pic/ Omoara-mi zilele de luni/ Scoate-ma din Spitalul de Nebuni… ascultam ca si acum 25 de ani. Im­ba­tranesc in balamuc, mi-am spus, mi-am luat ramas bun si m-am rostogolit catre casa. Balamuc, de jur imprejur. Libertate. Un Sana­toriu in care timpul s-a oprit si din care nu mai iese nimeni. Si niciodata. In ce an suntem? Si, mai ales, de ce? 

Ultimul CD al lui Daniel Iancu se numeste Patria – Spitalul de Nebuni si e demential. Daca nu v-o placea, va dau eu banii inapoi. Poftiti la tratament. 

Foto: Vali Craina