Planeta nisipurilor

Desertul cuprinde in sine doua simboluri primordiale, esentiale: nediferentierea originara si intinderea nesfarsita, sterila, in care marii initiati au cautat viata, realitatea si renasterea. Shankaracharya, o straveche litanie hindusa, descrie universul Maru (universul desertului) in primul sens al simbolului: desertul este uniformitatea nediferentiata si originara, in afara careia nu exista decat miraje si iluzii.

Misticul arab Abd al Karim evoca puterea creatoare a desertului apeland mai ales la al doilea sens, cand descria pribegia primilor baddawuini (beduini, oameni ai desertului): „Turma rataceste in desert in afara salasului sau. Cate hotare de netrecut se arata caravanei care nazuieste spre El!“ In ezoterismul arab, desertul mai semnifica fiinta exterioara, trupul, lumea, lucrurile luate ca atare, pe care individul le strabate ca un orb, fara sa intalneasca Fiinta Divina, ascunsa in spatele acestor aparente.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Paradoxal, desertul este unul dintre cele mai fertile simboluri biblice. Pamant pustiu, arid, fara locuitori, el este prezentat in Sfintele Scripturi ca o lume indepartata de Dumnezeu: taramul demonilor (Matei 12, 14; Luca 8, 29), locul pedepsirii lui Israel (Deuteronomul 29, 5) si al ispitirii lui Iisus (Marcu 1, 12). Totusi, scriitorii biblici nu pot accepta ca exista un loc fara Dumnezeu. De aceea, pentru a relua exemplele de mai sus, sederea lui Israel in pustiu este socotita de profeti timpul in care poporul trebuie sa se incredin­teze cu totul doar harului lui Iehova (Osea 2, 16).

De asemenea, Iisus, biruitor in confruntarea cu Diavolul ispititor, este slujit, in pustie, de catre ingeri. Pornind de la aceste consi­deren­te, calugarii crestini au ales, de-a lungul Evului Mediu, sa se retraga in desert ca eremiti (eremos, desert in greceste), pentru a-si infrunta atat propria natura, cat si pe cea a lumii, numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Ambivalenta desertului este izbitoare daca luam in calcul puterea sa simbolica pornind de la imaginea solitudinii: el este sterilitatea, fara Dumnezeu; este fecunditatea, cu Dumnezeu, dar datorata numai lui Dumnezeu. Desertul reveleaza suprematia harului: in ordinea spirituala, nimic nu exista fara el; totul exista prin el si numai prin el.