Viata, ca moarte in captivitate

Nu sunt nascut/ crescut/ educat in Bucuresti. Cu toate astea, orasul asta mi-a impus, de cand ma stiu, respect. In timp, putin cate putin, am inceput sa-l indragesc. Apoi, putin cate putin, am inceput sa-l iubesc. Ca mai toate sentimentele care se dezvolta natural, in tihna si fara pripeala, am ajuns la o dragoste mare. Cred ca si orasul ma iubeste pe mine. Am eu semnele mele, am eu urme lasate de oameni prin viata mea. Suntem impreuna de 18 ani si ne simtim bine. Imbatranim impreuna. Eu mai iau cate o pastila si mai dreg ce se mai defecteaza, pe ici, pe colo. Ma misc inca destul de bine. Pe aceleasi strazi, pe care le stiu de zeci de ani, din vremea in care le strabateam fascinat, cu pasul. In jurul meu, orasul se face tot mai batran, mai bolnav. Si nimeni nu-l ajuta. I-au iesit pe fata negi urati si uriasi, de betoane si sticla scumpa, iar partile sale cele vechi, cele care scapasera de sistematizarea natanga a vechiului regim, sunt acum rani deschise, cangrenate, suprainfectate, imunde.

Captiv inauntrul propriei sale neputinte, orasul pe care il stiam se scufunda in moarte, ca in mantuire. Avem acum tot ceea ce nu aveam mai inainte: avem banci si sex-shop-uri, mall-uri si magazine de firma, cazinouri si cluburi de noapte, super/ hiper/ mega marketuri. Incet-incet, insa, dispare tot ceea ce, de bine, de rau, mai aveam inainte. Orasul de care m-am indragostit dispare, inghitit de un altul, cu acelasi nume, dar had. Pentru a-l popula va fi nevoie de oameni dupa chipul si asemanarea sa. De oameni noi. Din punctul meu de vedere, Bucurestiul este doar o amintire frumoasa. Un soi de tinerete pe care o mai cutreier, uneori, cu pasul, in rasul si in dispretul galonatilor portari de hoteluri cu mai multe stele decat se mai pot vedea astazi pe cerul orasului.