Vietnam, Fire and Ice

Visul de prosperitate al acestui popor de supravietuitori mai avea de asteptat pana sa depaseasca faza crizei acute de locuinte, a cartelelor la zahar, orez sau stamba si a purceilor crescuti in baie, la bloc. Comunismul a ramas doar o ideologie la nivel declarativ, care trebuia discret deconstruita, un vis tulbure ce trebuia cumva uitat.

Cu toate acestea, panourile stradale care impanzesc si azi un Vietnam conta­minat de imaginarul comunist raman verticale, ca niste repere morale – o fetita-pionier alearga tinand in mana un carnet cu note de 9 si 10, un electrician conecteaza un stecar cat el de mare la o priza gigantica si da astfel lumina la tot cartierul, un porumbel alb cu burta si cu frunze de cires inflorit in cioc vesteste pacea mondiala, o tanara inginera cu privirea oteloasa si cu pumnul ridicat tine in mana un caiet de planuri, probabil cincinale, in timp ce din spate se iteste noul cartier de blocuri; culoarea rosie domina fundalurile, iar secera si ciocanul sunt sinonimele unei revolutii obosite, in care nimeni nu prea mai crede.

• Aşezările de la capătul lumii
• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala

Ho Si Min devine nume de oras, trimitand in negura istoriei vechiul Saigon, figura lui este intruchipata pe tricouri in ipostaza revolutionara a lui Che Guevara, iar sepcile cu steagul rosu si steaua galbena-n frunte devin foarte trendy. Turistii, saracii, le-ar cumpara, dar, cand sa scoata dolarii din buzunar, constata ca sepcile nu le intra pe cap, fiind fabricate pentru scafarliile mult mai mici ale confratilor vietnamezi.

Anii ’90 aduc in sfarsit dezghetul economic, ridicarea embargourilor, dar nu si bunastarea visata. Anuntat ca un nou tigru asiatic, plin de dinamism si avant economic, Vietnamul ramane in continuare o fosta/viitoare speranta a relansarilor de orice fel, o tara de altfel teribil de vie, deopotriva naiva si dezinvolta, plina de candoare si de contraste, care imi aminteste pe undeva de poemul lui Robert Frost Fire and Ice.

Simpla incercare de a traversa o strada in Saigon devine metafora perfecta a acestei lumi – ai facut doar un pas de pe trotuar si te trezesti in mijlocul unui suvoi isteric de motorete, claxoane, masini, ricse, precupete si biciclete printre care pare imposibil sa te strecori. In ciuda agresiunii aparente, tot ce trebuie sa faci e sa te incredintezi trecerii, sa privesti inainte si sa o pornesti spre cealalta parte, cu pas masurat si egal. Metamorfoza e totala, iar suvoiul devine parca scut protector.

Cu figurile imobile, inexpresive, ascunsi dupa mastile lor antipoluare, ca intr-un dans tematic, toti te ocolesc de parca te-ar imbratisa; claxoanele capata mai degraba sensul unui salut prietenos si, deodata, te trezesti cum nu se poate mai viu pe trotuarul opus, cu inima zbatandu-ti-se pe sub tricou precum pupaza din tei.

Acesta este Vietnamul meu personal – un tableau vivant in tonuri contrastante, o forfoteala continua punctata de o suspecta lentoare, care ma trimite la „repausul dominical” caragialean. O agitatie permanenta, o rumoare tonica, o cultura a strazii, o lume extravertita care isi spala cu seninatate rufele nu in familie, ci pe trotuar, acolo unde de altfel si mananca, se roaga, socializeaza, face comert, bea ceai, se tunde sau doar sta si se uita. Cartierul vechi din Hanoi este poate chintesenta acestui spatiu.