Damanii – verii cei mărunţi ai elefanţilor

Damanii de azi sunt de mărimea unor iepuri – mai durdulii, ca siluetă – dar în trecutul planetei ordinul din care fac parte, Hyracoidea, număra mult mai multe specii, iar unele erau de dimensiuni mult mai mari decât speciile actuale. Primele forme cunoscute datează de acum 37 de milioane de ani; grupul s-a diferenţiat, apărând numeroase specii, de talii variabile, de la aceea a unui şoarece până la cea a unui ponei. Ulterior, competiţia determinată de apariţia pe scena evoluţiei a altor grupuri de mamifere – precum bovidele, erbivore care exploatează foarte eficient resursele de hrană vegetală ale mediului în care trăiesc – a dus la restrângerea treptată a diversităţii hyracoideelor, până la componenţa actuală.

• Ce origine preistorică are cafeaua, una dintre cele mai consumate băuturi din lume?
• Criza climatică crește frecvența valurilor oceanice mortale, indică un studiu

Azi, zoologii recunosc 4 specii, cunoscute sub denumiri precum viezuri de stâncă sau iepuri de stâncă, nume care traduc, oarecum, confuzia vechilor naturalişti în legătură cu aceste mamifere ce le aminteau de iepuri şi viezuri, dar care s-au dovedit, în cele din urmă, altceva. Studiile anatomice şi cele genetice au arătat că rudele cele mai apropiate ale damanilor sunt mamiferele acvatice numite sirenieni (lamantinii şi dugonul) şi elefanţii.

Un număr de caracteristici morfologice şi anatomice dovedeşte această înrudire: conformaţia unghiilor, forma anumitor oase, situarea intraabdominală a testiculelor etc.
Unii cercetători aduc drept argument al înrudirii damanilor cu elefanţii şi alte caracteristici, ce nu ţin de aspect, precum o bună memorie şi, în general, capacităţi mentale avansate comparativ cu majoritatea mamiferelor. Recentele cercetări legate de limbajul uneia dintre speciile de damani par să arate că, într-adevăr, aceste mici vietăţi sunt mai evoluate decât se credea.

Aceste trăsături coexistă, în chip paradoxal, cu altele mult mai primitive, păstrate de la strămoşii lor îndepărtaţi: de pildă, o termoreglare incompletă, adică o capacitate mai redusă de a-şi păstra constantă temperatura corpului, aşa cum fac, în general, mamiferele. Damanii dorm îngrămădiţi unul lângă celălalt, iar în timpul zilei, pot fi văzuţi adesea „prăjindu-se” la soare, aşa cum fac reptilele, pentru a se încălzi – un comportament legat de termoreglarea lor specifică.

Specia cea mai răspândită este damanul de stâncă (Procavia capensis), care trăieşte într-o mare parte a continentului african, precum şi în Orientul Mijlociu.

Celelalte trei specii trăiesc numai în Africa: damanul arboricol vestic (Dendrohyrax dorsalis – prima fotografie de mai jos), în vestul Africii; damanul arboricol estic (Dendrohyrax arboreus – a doua fotografie), în sud-estul continentului; damanul de tufiş (Heterohyrax brucei – a treia fotografie), pe o arie largă din Africa sub-sahariană.

Toţi damanii sunt buni căţărători; cei arboricoli (din genul Dendrohyrax) trăiesc în păduri şi în savane presărate cu copaci, iar în cazul celorlalte două specii, habitatele preferate sunt zonele stâncoase.

Damanii sunt animale prolifice, femelele născând anual câte 2-4 pui, care devin rapid independenţi. Sunt vietăţi sociale, ducându-şi viaţa în colonii conduse de un mascul dominant, care menţine structura grupului şi controlează acţiunile indivizilor cu ajutorul unui sistem de comunicare complex.

Această organizare este mai uşor vizibilă la damanul de stâncă, specia cea mai bine studiată şi cunoscută (nu numai pentru că este cea mai răspîndită, dar şi pentru că este diurnă, în vreme ce damanii arboricoli, de pildă, sunt nocturni.) Nu rareori, familii întregi pot fi văzute încălzindu-se la soare pe o stâncă, majoritatea indivizilor odihnindu-se, în vreme ce câteva santinele stau de pază. La ivirea oricărui pericol – bănuit sau real – santinelele dau alarma prin sunete specifice şi, într-o clipă, tot grupul se face nevăzut – damanii se strecoară ca fulgerul prin crăpăturile stâncilor, adăpostindu-se în viziuni şi dispărând într-o clipă din raza vederii.

Un studiu recent, condus de dr. Arik Kershenbaum de la Universitatea din Haifa, Israel, a arătat că aceste mamifere comunică într-un limbaj sofisticat, cu vocalizări – numite „cântece” – care, analizate, dezvăluie o structură neaşteptat de complexă.

Masculii acestei specii, au descoperiti cercetătorii, emit „cântece” care pot dura minute în şir; damanii din diferite regiuni prezintă mici diferenţe ale emisiilor vocale – „dialecte”, cum le-au numit specialiştii – şi, mai surprinzător decât toate, ordinea diferitelor sunete în cântec are o semnficaţie, sugerând faptul că limbajul damanilor are o sintaxă!

În limbile vorbite de oameni, sintaxa este acea parte a gramaticii care studiază modul în care cuvintele se combină pentru a forma propoziţii. Pentru a şti o limbă, nu este de ajuns doar să cunoşti cât mai multe cuvinte din acea limbă, ci trebuie să ştii şi cum se îmbină ele pentru a alcătui propoziţii şi fraze astfel încât comunicarea să aibă sens.

Este exact ceea ce au descoperit cercetătorii studiind limbajul damanilor de stâncă. Ei au observat că un cântec (care ţine mai multe minute) este format din secvenţe ce durează 10-20 de secunde, iar fiecare secvenţă este compusă din mai multe note, pe care cercetătorii le-au numit silabe. Există doar un mic număr de silabe – sunete distincte ce se aud ca nişte grohăituri, chiţăieli, ciripituri etc. -, dar ele pot fi combinate într-o infinitate de moduri, rezultând un întreg limbaj.

Folosind un model matematic, oamenii de ştiinţă au comparat cântecele damanilor din colonii diferite şi au descoperit că sunetele nu se înşiră la întâmplare: există o anumită semnficaţie a combinării lor.

Şi alte animale folosesc sintaxa în cadrul limbajelor prin care comunică; printre acestea se numără delfinii şi balenele, marmotele şi câinii de prerie, specii de liliecii şi de maimuţe.

La unele din aceste animale, au putut d fi identificate asocieri voluntare de sunete pentru a crea un anume înţeles. În cazul damanilor, dr. Arik Kershenbaum nu crede că se petrece un asemenea fenomen, că animalele ar codifica în mod voit anumite informaţii prin modul în care combină sunetele şi ar folosi aceste combinaţii pentru a modifica înţelesul mesajelor. Specialistul consideră, mai degrabă, că damanii folosesc „cîntecele” în acelaşi mod ca păsările, masculii făcându-şi astfel „reclamă” în faţa femelelor, arătând-le cât de multe sunete şi combinaţii stăpânesc.

Însă complexitatea tiparului sonor sugerează, în orice caz, că damanii au capacităţi de comunicare mult mai sofisticate decât se credea şi nu este exclus ca studii viitooare să dezvăluie şi alte însuşiri surprinzătoare ale acestor mamifere. Cine ştie, poate peste câteva decenii damanii vor fi consideraţi la fel de inteligenţi ca şi verii lor cei mari, elefanţii…