Când îi spui unui politician „psihopat”, s-ar putea să nu greşeşti prea mult

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Psihopatia este o afecţiune psihică bazată pe o serie de criterii diagnostice clar stabilite, care includ lipsa remuşcărilor şi a empatiei, un simţ exagerat al grandorii, şarm superficial, comportament înşelător şi manipulator, refuzul de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Psihopaţii nu sunt, totuşi, cu toţii la fel,, deoarece la fiecare individ pot predomina anumite aspecte.

Cu toate că unii psihopaţi sunt persoane violente, nu toţi se comportă astfel. Este important de reţinut că, în gama celor cu manifestări psihopate, se regăsesc şi persoane din aşa-numită zonă gri, situată dintre oamenii normali şi adevăraţii psihopaţi.

Două dintre cele mai importante caracteristici ale psihopatiei sunt o minte calculată, alături de manifestarea fără efort a unui farmec superficial, iar aceste caracteristici se regăsesc la multe personalităţi politice.

În lucrarea sa de căpătâi despre psihopatii, The Mask of Sanity, cercetătorul Hervey Cleckley susţine că persoanele care prezintă atributele de bază ale psihopaţilor, precum egocentrismul, lipsa remuşcărilor, şi şarmul superficial, pot fi regăsite la orice nivel social, inclusiv în mediul politic. Robert Hare, probabil cel mai mare specialist din lume în psihopatii, a observat că psihopaţii, în general, sunt foarte atraşi de obţinerea puterii şi a prestigiului, exact genul de deziderate care fac din politică o îndeletnicire atât de căutată.

Dar nu numai dorinţa de a obţinea puterea îi face pe cei cu tendinţe psihopate să ajungă adesea în elita politică. Se adaugă şi alte caracteristici care îi ajută pe aceşti indivizi să suporte timp îndelungat situaţiile tensionate şi astfel să reziste în vâltoarea politicii: psihopaţii obţin adesea scoruri sub medie în ceea ce priveşte reactivitatea la stres, anxietatea şi depresia, şi note peste medie în ceea ce priveşte competitivitatea, temeritatea şi capacitatea de a face o bună impresie de la prima întâlnire.

Evident, psihopatiile sunt mult mai evidente în cazul unor oameni politici precum Hitler şi Stalin (care reprezentau manifestări extreme ale fenomenului) decât în cadrul unor politicieni obişnuiţi din zilele noastre.

Cu toatea acestea, neuropsihologul Paul Brok a susţinut, în anul 2003, că premierul britanic de atunci, Tony Blair, era un „psihopat plauzibil”, deoarece era ambiţios fără limite, egocentric şi manipulator.

Cunoscutul pshiholog şi cercetător David Lykken nota, la rândul său, referindu-se la fostul preşedinte american Lyndon Johnson:
„Dacă este să-l credem pe biograful său, Robert Caro […], Lyndon Johnson a exemplificat şi el acest sindrom. Era un personaj lipsit de aproape orice teamă, fără ruşine, cu un comportament abuziv faţă de soţia sa şi de subalterni şi mereu gata să facă şi să spună orice ca să-şi atingă scopurile”.

În orice caz, teoria care susţine că un psihopat poate ajunge pe cele mai înalte culmi ale politicii nu este deloc nouă. Acum un secol, filozoful şi psihologul american William James declara:
„Atunci când un intelect superior şi un temperament psihopat coexistă în acelaşi individ, apar cele mai bune condiţii pentru apariţia acelui tip de geniu care va intra în dicţionarele biografice”.

Cheia succesului, în politică, ar putea fi, aşadar, o combinaţie a anumitor caracteristici psihopatice cu alte înzestrări, iar epitetul de psihopat aplicat unor lideri politici s-ar putea să aibă oarecare acoperire în realitate.

Sursa: theatlantic.com