Prima pagină Cultura

Hoarda de Aur şi tătarii din coasta Europei

Nicu Pârlog 10.21.2013 | ● Vizualizări: 10887
Complex statuar care evocă lupta ruşilor cu tătarii Hoardei de Aur     + zoom
Galerie foto (7)

Timp de peste 400 ani, aproape jumătate din Europa a tremurat de frica urmaşilor războinicilor mongoli rămaşi în stepele Ucrainei şi Rusiei de astăzi după retragerea lui Batu Han. În urma lor avea să se ridice un hanat mai mare şi mai puternic decât cel al lui Djagatai. Numit generic Hoarda de Aur, acest hanat este unul dintre cele mai cunoscute state mongole post-epoca Ginghis Han, în mod deosebit pentru influenţa pe care a avut-o asupra cnezatelor ruseşti precum şi a statelor medievale est-europene.

Ce rămâne în urma Marelui Han?
 
Foarte pe scurt, Hoarda de Aur, sau Hanatul Kipceak, cum o mai denumesc istoricii, sau Ulus Juchi cum o numeau tătarii, se constituia la începuturile sale din partea de vest a  vastului Imperiul Mongol ridicat de Ginghis Han. Poporul hoardei se constituia dintr-un amestec etnic compus din diverse triburi turcice şi mongole, cei din urmă alcătuind clasa aristocrată şi conducătoare a hoardei.


 
Mai exact, graniţele istorice ale Hoardei de Aur conţineau la apogeul acestei formaţiun statale, o mare parte din Rusia, Ucraina şi Kazahstanul de astăzi. A apărut ca entitate statală în jurul anului 1240 şi a rezistat până în preajma anului 1440 când s-a fărâmiţat în mai multe hanate dintre care cel mai important a fost cel al Crimeei. Denumirea sa, de Hoardă de Aur este deosebit de interesantă şi face trimitere la sistemul culorilor cu care popoarele nomade din stepele Asiei îşi fixau delimitarea în spaţiu şi punctele cardinale.
 
Astfel negrul simboliza nordul, albastrul- estul, roşul- sudul, albul- vestul şi galbenul sau auriul semnifica centrul. Conform altor versiuni istorice, numele hoardei ar proveni de la magnificul cort ţesut cu fire de aur pe care Batu Han l-a aşezat pe Fluviul Volga pentru a fixa sediul viitoarei sale capitale, aşezarea Sarai.
 
Hartă cu întinderea maximă a Hoardei de Aur    
 
Termenul de hoardă nu este altceva decât expresia modernizată a cuvântului arhaic românesc „ordie” la rândul său provenit din turco-tătară în care „ordu” înseamnă atât coloană de călăreţi, cât şi tabără de război. 
 
Înainte de moartea sa, petrecută în anul 1227, Ginghis Han a împărţit în patru cel mai mare imperiu al lumii. Beneficiari au fost fii săi, incluzându-l aici şi pe Juchi, cel mai vârstnic fiu al său, care tocmai murise. Juchi moştenise partea de vest a imperiului, iar noul teritoriu trebuia să fie împărţit între Batu Han, comandantul Hoardei Albastre şi Orda Han, lider al Hoardei Albe.
 
Războinic desăvârşit  Batu şi-a mărit efectivul trupelor sale prin încorporarea mai multor triburi turcice şi tătare. Cu ajutorul acestora, a cucerit nu doar teritoriul lui Orda, ci şi formaţiunea statală a bulgarilor de pe Volga şi ale ruşilor kieveni. Între anii 1236 şi 1240, Batu Han şi-a condus hoardele în campanii susţinute prin care a reuşit să ocupe inclusiv cetăţile Moscovei şi Kievului. Campania condusă de ferocele han a continuat prin cucerirea şi mai ales devastarea fără precedent a regatului polon şi a celui ungar.
 
Nici voievodatele şi cnezatele române de atunci nu au fost ferite de urgia tătarilor, cu toate că populaţia a scăpat relativ cu bine, refugiindu-se în pădurile imense care acoperau atunci teritoriul ţării noastre. Ambiţia lui Batu era de a cuceri totul în calea sa până când trupele sale atingeau coastele mediterane ale Croaţiei.
 
Evenimentul care a pus capăt atacurilor de neânvins ale mongolilor a fost vestea că Marele Han Ogodai murise în Mongolia. După cum cerea datina acestor duri războinici ai stepelor, Batu Han şi-a chemat trupele din Europa pentru a merge personal în locurile de baştină unde să aducă condoleanţe lui Ogodai. Tot atunci, Batu l-a susţinut pe vărul său Mongke în eforturile acestuia de a ajunge Mare Han. Cum Mongke a învins în cele din urmă, devenind han suprem în anul 1251, acesta nu şi-a uitat vărul.
 
Etnic mongol din zilele noastre    
 
Batu a fost răsplătit de Mongke pentru ajutorul oferit, primind susţinere materială şi militară pentru stabilizarea noului său hanat de pe Volga. Batu Han, precum toţi mongolii de atunci, era credincios unei forme de şamanism denumită Tengriism. Credea într-o fiinţă supranaturală pe nume Tengri dar venera şi spiritele strămoşilor, soarele, apa, luna, pământul, precum şi spiritele animalelor totemice.
 
Islamul a fost adoptat de tătarii Hoardei de Aur, relativ târziu după moartea lui Batu din anul 1255. După acest eveniment, proaspătul hanat fost condus puţin timp de cei doi fii ai lui Batu, după care în anul 1258, puterea a fost luată de Berke, fratele mai mic al lui Batu.
 
De fapt, Berke a fost primul han musulman al Hoardei de Aur, şi cu toate că nu a reuşit ca în timpul vieţii sale să istaureze Islamul ca religie oficială a hanatului, noua sa credinţă a creat o prăpastie de netrecut între el şi Hulagu conducătorul hanatului Ilkhanid din Persia. Mai ales în condiţiile în care Hulagu era un antimusulman feroce prigonindu-i fără milă pe toţi musulmanii întâlniţi.
 
Rivalităţi mongolo-musulmano-budiste
 
De fapt, armatele lui Hulagu erau responsabile pentru căderea Califatului Abbasid, distrugerea fără precedent în istorie a oraşului Bagdad, şi chiar uciderea califului de atunci. Pentru Hulagu, care era un şamanist care simpatiza şi religia budistă, jefuirea şi incendierea Bagdadului nu era nimic altceva decât o expediţie de jaf încununatăde succes. Însă pentru proaspăt „musulmănitul” Berke, a fost fără doar şi poate un act odios.
 
Animozitatea apărută pe această cale între cei doi lideri mongoli a dus la câteva confruntări armate, primele de altfel în care două armate mongole s-au văzut nevoite să se lupte între ele. În afara diferendelor de tip religios, cei doi hani mongoli, Berke şi Hulagu s-au luptat şi pentur controlul zonei Caucazului, asupra căruia fiecare îşi aroga suveranitatea.
 
Atât de intensă ajusese rivalitatea dintre cei doi, încât Breke a ordonat trupelor sale fidele trimise lui Hulagu pe vreme când erau prieteni, să-l trădeze pe acesta în luptele cu mamelucii din Egipt. Ceea ce s-a şi întâmplat, mamelucii obţinând astfel în anul 1260 o victorie decisivă asupra lui Hulagu. Imediat, Berke a semnat un tratat de pace cu mamelucii prin care cele două state se aliau contra lui Hulagu. Era de fapt prima alianţă pe picior de egalitate dintre un hanat mongol şi un alt stat.
 
Tuuri, sau steaguri de război tătăreşti reconstituite istoric    
 
Însă Berke avea planuri şi mai mari, visând la nu doar la o independenţă completă, ci şi la o ştergere a oricărei legături cu trecutul său mongol. În această direcţie, hanul musulmanizat a cerut nici mai mult nici mai puţin decât ştergerea numelui lui Kublai Han de pe toate monedele emise de Hoarda de Aur.
 
În acelaşi timp în vechiul imperiu stabilit de Lupul Albastru (denumirea mitică a lui Ginghis Han) în China, se ascuţea lupta dintre Kublai, fratele lui Mongke cu un alt frate vitreg de-al lor, Arik Boke. Hulagu l-a susţinut pe Kublai, iar Mongke pe Arik Boke.
 
Victoria lui Kublai a dus la izolarea definitivă atât a religiei Islamului, cât şi a lui Mongke de mongolii originali. Aceştia au trecut de altfel în masă de-a lungul deceniilor următoare la budismul Vajrayana de tip tibetan.
 
Între timp, în urma stabilirii suzeranităţii totale, mongolii din Hoarda de Aur au început să-şi piardă treptat propria identitate mongolă. Fenomenul a fost puternic amplificat şi de triburile de kipceaci, bulgari, kirghizi, horezmieni, tătari nogai şi alte populaţii turcice care s-au adăugat treptat elementului etnic iniţial al hoardei sedentarizate de Batu Han
 
Cu tătarii prin istorie
 
Organizarea Hoardei de Aur a început aşadar să capete un puteric contur turcic în locul celui tipic mongol. Astfel hanul era ales în urma unei adunări de generale numite Kurultai, dar hanul avea un adjunct cu funcţii de prim ministru, denumit beqlare-bek în tătară şi begler-bei în turcă. Adjuncţii acestuia erau vizirii, iar şefii din teritoriu erau aşa numiţii bashkaki, asemănători cu başcanii turci.
 
Aceştia din urmă se ocupau şi de strângerea tributului şi de pregătirea de război a tătarilor. Aşezaţi în acel spaţiu istoric şi geografic, deopotrivă, tătarii au stabilit o societate cumva unică pentur acele vremuri. Erau sedentari, căci capitala lor Sarai devenea o metropolă prosperă şi tot mai populată, dar stilul de viaţă era tot nomad, concretizat în campanii de jaf şi atacuri asupra vecinilor.
 
În secolul al paisprezecelea capitala a fost mutată spre nord, tot de-a lungul Volgăi numindu-se Sarai Berke. Tot atunci, conform istoricilor britanici, capitala Hoardei de Aur devenise una dintre cele mai mari metropole medievale cu o populaţie de circa 600.000 suflete. Cu un asemenea duşman periculos la graniţe, cnejii ruşi au încercat să-i creştineze pe tătari, dar fără succes.
 
Etnic mongol la sărbătoarea naţională Naadam    
 
Marea masă a populaţiei tătare a rămas credincioasă  religiei şamanice până în momentul în care hanii uzbeci cu care se înrudeau au adoptat Islamul ca religie de stat. Islamizarea tătărilor a continuat şi s-a definitivat şi prin intermediul contactelor cu turcii otomani, cărora tătarii le-au fost vasali şi ajutoare preţioase. Surprinzător sau nu, tătarii au fost foarte toleranţi în privinţa creştinismului ortodox. De fapt, hanii au scutit de taxe bisericile ortodoxe ruse prezente pe teriotriul hanatului. 
 
Cu toate acestea, războinicii Hoardei de Aur au împrăştiat groază, moarte şi jaf de-a lungul a sute de ani. Au atacat şi hărţuit continuu nu numai voievodatele româneşti, în particular Moldova şi Valahia, dar au dat mari bătăi de cap şi regatelor poloneze, ungare, lituaniene şi cnezatelor ruse. Tătării nu s-au omorât prea mult cu munca câmpului, preferând creşterea animalelor, în speţă cai, oi şi capre, vânătoarea şi comerţul.
 
Au trăit sute de ani din tributul luat de la români, polonezi, lituanieni, armeni, gerogieni, ruşi şi greci din Pont şi Crimeea. Statele vasale nu au fost niciodată încorporate în Hoardă, dar pentru a menţine teroarea şi controlul tătarii s-au lasat în numeroase expediţii de pedeapsă, cumva preventive, cum au fost cele  din cnezatele ruseşi din anii 1252, 1293 şi 1382.
 
O altă sursă substanţială de venit pentru Hoarda de Aur, a constituit-o comerţul cu sclavi, aceştia fiind răpiţi în majoritate covârşitoare din statele creştine unde tătarii efectuau raidurile de jaf.
 
Adânc, sub praful timpului
 
Relaţia tătarilor cu ruşii s-a dovedit a fi una neaşteptat de complexă. Chiar dacă ruşii au fost daţi înapoi cu mulţi ani de atacurile tătărăşti şi au plătit tributuri grele, s-au ajuns şi la situaţii de ajutor reciproc, cum este cea din episodul celebrei Bătălii de pe Gheţuri, când un corp expediţionar tătar l-a ajutat pe cneazul de Novgorod Alexandru Nevski, în lupta decisivă sa decisivă cu teutonii.
 
Pentru tătari, vremurile s-au arătat deopotrivă aspre şi îmbelşugate. După ce Nogai Han a consolidat o serie de alianţe cu vecinii creştini, Hoarda avea să atingă culmea dezvoltării sale militare în perioada urmaşului acestuia, Uzbek Han, care putea strânge circa 300.000 războinici.
 
Miniatură medievală cu Bătălia de la Kulikovo dintre ruşi şi tătari    
 
O puternică lovitură pentru Hoardă s-a dovedit a fi epidemia de ciumă din anul 1340. Decăderea a fost amplificată şi de asasinarea hanului Jani, urmată de o perioadă tulbure concretizată într-un război civil şi alegerea câte unui han în fiecare an. Deja până în anul 1380 hanatele Horezm, Astrahan şi cnezatul Moscovei încercau să submineze puterea Hoardei.
 
Totuşi, una dintre loviturile cele mai puternice care au dus la distrugerea Hoardei, a fost cea administrată de un alt musulman, cumplitul Timur cel Şchiop sau Tamerlan, emirul uzbek care ridicase cel mai mare imperiul al Asiei după cel al lui Ginghis Han. Tamerlan a anihilat pur şi simplu armatele hanului tătar Tokatamîş în anul 1391, distrugând capitala şi jefuind complet toate bogăţiile strânse de tătari în Crimeea.
 
Cincizeci de ani mai târziu, hoarda era măcinată de un nou război civil care avea să-i apropie sfârşitul. Hanatul imperial fondat de Batu avea să se fărâmiţeze în opt hanate. Marea lor majoritate au fost cucerite şi înghiţite de noul imperiu rus, cu precădere sub loviturile lui Ivan cel Groaznic care a subjugat hanatele de Kazan şi Astrahan.
 
Steagul naţional al Republicii Tatarstan din cadrul Federaţiei Ruse    
 
Singur, doar hanatul de Crimeea avea să mai supravieţuiască timp de aproape două secole, fiind sistematic lovit şi slăbit de atacurile cazacilor, pentru a fi într-un final anexat de ţarina Ecaterina cea Mare.
 
Urmaşii războinicilor Hoardei de Aur mai pot fi întâlniţi şi astăzi sub forma comunităţilor tătare care trăiesc îndeosebi în Federaţiei Ruse (unde există chiar şi o republică autonomă tătară, intitulată Republica Tatarstan), Ucraina, Polonia, statele baltice, Republica Moldova şi România. 
 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI