Cum erau cenzurate filmele de către comunişti. Scandalul pe care Elena Ceauşescu l-a făcut când a văzut ”veveriţa frivolă” laTeleenciclopedia – VIDEO

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Principalul mecanism de aplicare a cenzurii în cinematografie a fost „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”, a cărui activitate a fost legiferată în binecunoscutele „Teze din iulie”, enunţate de Nicolae Ceauşescu, în anul 1971. Consiliul acţiona prin intermediul a patru case de producţie, regizorii din acea perioadă fiind nevoiţi să facă cereri către aceste birouri, pentru ca filmele lor să poată fi făcute publice. Această insituţie funcţiona simultan în două locaţii diferite: Casa Scânteii (unde erau analizate, în principal, textele scenariilor), respectiv  Studiourile cinematografice Buftea (împânzite de specialiştii trimişi de Consiliul Educaţiei Socialiste, care interveneau asupra montajelor filmelor).

În ceea ce priveşte procesul cenzurii, într-o primă fază se negocia proiectul de film, supus aprobării Consiliului. La Casa Scânteii, aplicanţii prezentau textele scenariilor, ce urmau să fie supuse unei analize extrem de riguroase. Aceasta mergea până la modificarea unor paragrafe întregi. La Buftea, delegaţii Consiliului supervizau atent fiecare scenă filmată, vizionând materialele înainte ca acestea să ajungă în posesia regizorilor. În cele din urmă, filmele ajungeau pe birourile înalţilor funcţionari din stat, care le analizau din nou, pentru a-şi da, într-un final, acordul asupra publicării acestora. Un astfel de mod de operare a fost descris de profesorul universitar Florin Mihăilescu, prezent la dezbaterea „Cenzura în filmele din perioada comunistă”, organizată pe 4 noiembrie, la Cinemateca Eforie din Bucureşti.

Filmul, cenzurat încă de la apariţia lui

Istoria cenzurii în cinematografia românească nu a debutat în epoca comunistă. Aceasta a început să fie aplicată odată cu apariţia primelor filme autohtone, la sfârşitul secolului al XIX-lea. În perioada regimului antonescian (1940-1944) exista o cenzură extrem de strictă, în acord cu sistemul de conducere dictatorial impus de către mareşal. Au urmat, apoi, primii ani ai comunismului românesc, o perioadă în care funcţionarii statului modificau atât de mult scenariile filmelor, încât ideea peliculelor le putea fi atribuită întru totul. Odată cu instaurarea regimului ceauşist, la jumătatea anilor ’60, cenzura se încetăţenise atât de mult în concepţia regizorilor încât a devenit un mod propriu-zis de realizare a acestora. Apare, astfel, o nouă formă de cenzură: autocenzura. În anii ’70-’80, scenariştii ştiau deja ce să scrie, pentru a nu “deranja” sistemul, a declarat jurnalistul Cristian Tudor Popescu, în cadrul aceleiaşi dezbateri.

Au existat, însă, filme care au trecut, în mod aproape miraculous, de cenzura din perioada comunistă. Primul dintre acestea a fost “Directorul nostru” (1955), în regia lui Jean Georgescu. Printre actorii distribuiţi în film se numără Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic şi Alexandru Giugaru. Producţia cinematografică reprezintă un adevărat atac asupra funcţionarilor din administraţia publică, fiind structurată asemenea unei satire. Cu toate acestea, filmul a fost neatins de mecanismele cenzurii, deşi, pe parcursul desfăşurării scenelor, nu apare nicio formă de elogiu adus sistemului dictatorial din acea perioadă. Încă de la început, filmul “Directorul nostru” a fost un real succes, sălile de cinema fiind pline până la refuz când acesta era expus.

Miracolul nu a fost, însă, de lungă durată, deoarece autorităţile au interzis difuzarea acestuia din cauza numărului mare de persoane care ajungeau să-l vizioneze. Alte filme care au scăpat, mai mult sau mai puţin, atenţiei “tovarăşilor” din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste au fost “Adio, dragă Nela” (1972, regia Cornel Todea), “Faleze de nisip” (1983, regia Dan Piţa) şi “Sezonul pescăruşilor” (1985, regia Nicolae Opritescu).

Cum erau ghidaţi studenţii de la IATC să producă ce trebuie pentru sistem

Au existat filme despre care nu se poate spune cu exactitate dacă au fost cenzurate sau dacă ideea respectivelor producţii a aparţinut în totalitate regizorilor. Un astfel de exemplu îl reprezintă filmul lui Liviu Ciulei, “Pădurea spânzuraţilor” (1965), avându-i în distribuţie, printre alţii, pe Victor Rebenciuc, Liviu Ciulei şi Ştefan Ciubotăraşu. Diferenţele dintre textul scenariului lui Titus Popovici şi cartea lui Liviu Rebreanu sunt, de multe ori, extrem de evidente. Acestea au fost făcute mai mult sau mai puţin intenţionat, operându-se în acest fel datorită contextului politic în care se afla ţara noastră la acea vreme. Discrepanţa cea mai importantă o constituie plasarea acţiunii romanului pe teritoriu românesc şi nu în Rusia, cum apare în cartea lui Rebreanu.

Înainte de 1989, filmele concepute de studenţii fostului “Institut de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti” (IATC), actuala „Universitate Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti” (UNATC), sufereau mai puţin din cauza cenzurii. În acest sens, ideile lor de filme erau ghidate de la bun început de profesorii Insitutului, pentru a fi în concordanţă cu cerinţele vremii. Chiar şi aşa, studenţii încercau să orienteze modul în care erau regizate filmele, în încercarea de a-şi pune proiectele în aplicare.

De multe ori, novicii în arta cinematografiei se loveau de o aşa-numită „cenzură care adăuga”. Aceasta presupunea implicarea profesorilor în procesul de montare a filmelor, sugerându-le studenţilor să adauge scene, pentru a completa spaţiul rămas gol în urma aplicării cenzurii.

„Studenţii la IATC erau îndemnaţi să facă filme roz sau alimentare, cum le numeam noi în acea perioadă. Astfel de producţii cinematografice erau concepute din start să glorifice sistemul de conducere al ţării, fără a mai fi nevoie de intervenţia cenzurii”, a declarat cunoscutul regizor Nae Caranfil, în cadrul dezbaterii despre „Cenzura în filmele din perioada comunistă”.

Elena Ceauşescu şi veveriţa frivolă

Pentru a ne putea da seama de importanţa pe care o acordau Nicolae şi Elena Ceauşescu modului în care se desfăşura propaganda comunistă, vă prezentăm un episod amuzant din istoria Televiziunii Române, relatat de Cristian Tudor Popescu pe parcursul discuţiilor din 4 noiembrie, de la Cinemateca Eforie: „La finalul unei ediţii a binecunoscutei emisiuni Teleenciclopedia, a apărut o veveriţă care se căţăra dintr-o creangă în alta a unui copac, fără ca materialul video să aibă fundal sonor. Clipul, având o durată de aproximativ 5-6 minute, a stârnit imediat furia Elenei, care a sunat în câteva momente la sediul televiziunii, întrebând ce reprezintă clipul respectiv şi de ce a fost difuzat sub această formă. Elena a spus că materialul este de-a dreptul  frivol. Încercaţi să vă imaginaţi cum a putut aceasta să pronunţe un asemenea cuvânt. De atunci, producătorii de emisiuni fac glume pe seama emisiunilor realizate prost, spunând că sunt frivole”.